STATUTUL INTERNAŢIONAL AL MOLDOVEI DE EST. 1940-1991.
Ruslan ŞEVCENCO, dr. în istorie
Imediat după 28 iunie 1940 conducerea URSS a început procedura transformării regiunii într-o una din republicile unionale, Reieşind din faptul, că organele locale ale puterii se aflau la etapa iniţială de constituire, Moscova a păstrat în vigoare paragraful Constituţiei RASSM din 1938, care confirma, că frontiera ei este amplasată pe râul Prut, şi au supus regiunea Pruto-Nistreană conducerii supreme al RASSM – Sovietului Comisarilor Norodnici, Prezidiului Sovietului Suprem şi Comitetului Regional de partid al Ucrainei. De facto, toată republică a fost subordonată organelor supreme ale puterii din altă republică – Ucraina. În calitate de organele supreme ale puterii pe acest teritoriu SCN RASSM şi Comitetul regional de partid al PC (b) U au înaintat SCN URSS şi CC al PC (b) unional propunerea de a unifica RASSM cu Basarabia şi de a forma în baza acestor teritorii Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Organele unionale menţionate au susţinut această adresare şi la 10 iulie 1940 s-au adresat cu el la Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, care prin decizia sa din 2 august 1940 a format RSSM.
Însă, acordul cu privire la întrarea în componenţa URSS din 30 decembrie 1922 a fost semnat numai de RSFSR, Ucraina, Belarusia şi RSFST din numele celor trei republici transcaucasiene, care întrau în componenţa acestei uniuni. Însă niciodată în perioada anilor 1940-1991 nimeni dintre Preşedinţii Prezidiului Sovietului Suprem al RASSM (din 2 august 1940 – RSSM) nu a semnat nici un document cu privire la alipirea RSSM la Acordul cu privire la constituirea URSS din 30 decembrie 1922. De aceea, chiar dacă noi nu vom trage atenţia la faptul invadării teritoriului între Prut şi Nistru de către armatele sovietice la 28 iunie 1940, este absolut evident, că RSSM niciodată nu a fost partea componentă a URSS. Această declaraţia poate fi confirmată şi prin faptul, că adresarea cu rugămintea de a primi Basarabia în componenţa URSS a fost semnată de conducătorii organului suprem executiv al puterii locale (SCN RASSM) şi organului suprem al puterii de partid (Comitetul regional Moldovenesc al PC (b) Ucrainei, statutul căruia nu a fost stipulat în Constituţie adoptată în 1936. Nimeni din preşedinţii organului suprem legislativ al puterii (Prezidiul Sovietului Suprem al RASSM) în perioada anilor 1940-1991 niciodată nu a semnat acest document, în pofida faptului, că conform Constituţiei RASSM din 1938, care temporar s-a aflat în vigoare şi pe teritoriul Basarabiei (până la 10 februarie 1941, când a fost adoptată Constituţia RSSM), art.3 prevedea, că „toată puterea în RASSM aparţine muncitorilor oraşului şi satului în numele Sovietelor deputaţilor muncitorilor”. Aşadar, URSS nu dispunea de un drept juridic să efectueze în 1940-1941 şi 1944-1991 orice forme de guvernare pe teritoriul RSSM.
La 4 noiembrie 1940 sub presiunea reprezentanţilor Ucrainei a fost adoptată Legea cu privire la stabilirea frontierelor între RSSM ocupată de armata sovietică, şi Ucraina. Acest document poate fi numit Acordul cu privire la schimbul teritoriiilor între RSSM, şi Ucraina, care a semnat Acordul cu privire la constituirea URSS, şi aşadar a fost membra legală a acestei uniuni politice. Raioanele din stânga Nistrului au devenit o compensare juridică din partea Ucrainei RSS Moldovenească pentru Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud, retrocedate acestei ţări. Exemplul acestui schimb noi găsim în trecutul nostru apropiat – în 2001 Moldova a transferat în posesia Ucrainei pe un termen de 99 de ani sectorul de autotraseu (7,7 km) în apropierea satului Palanca în schimbul ieşirii la râul Dunărea lângă Giurgiuleşti.
Conform Constituţiei RSSM, adoptate la 10 februarie 1941, republica avea dreptul formal (n.n. – R.Ş.) de a soluţiona problemele în următoarele domenii: stabilirea Constituţiei, controlul asupra executării ei; modificări în împărţirea teritorială a republicii în general, a oraşelor şi raioanelor, protecţia ordinii publice, aprobarea planului anual de gospodărie, bugetului de stat, ş.a. În afara acestuia, Moldova formal a obţinut dreptul la ieşire din componenţa URSS, care a fost stipulat în articolul 14 al Constituţiei republicii.
În competenţa RSSM nu întrau problemele asigurării securităţii statului, apărării, afacerilor externe. De facto republica a obţinut acelaş statut în cadrul URSS, de care dispunea RASSM în perioada 1925-1938 în componenţa Ucrainei, pentru că comisariatele norodnice au fost iarăşi divizate în cele de subordonare unional-republicană (alimentaţiei publice, industriei uşoare şi forestiere, finanţelor, comerţului, afacerilor interne, justiţiei, protecţiei sănătăţii, controlului de stat, agriculturii) şi de subordonare republicană (comisariatele pentru problemele învăţământului, industriei locale, gospodăriei comunale, asigurării sociale, transportului auto.
În afara acestuia, în domeniul legislativ RSSM, care nu dispunea de coduri legislative proprii, în corespundere cu decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 14 decembrie 1940 timp îndelungat se folosea de coduri ucrainene (Civil, Procesual-Civil, Muncii, Căsătoriei şi Familiei) şi în mod „legislativ” încă se afla sub influenţa Ucrainei.
La 23 februarie 1944 Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a adoptat decretele „Cu privire la crearea Comisariatului norodnic pentru afacerile externe ale RSSM” şi „Cu privire la crearea Comisariatului norodnic al apărării RSS Moldovenească” în baza legilor respective unionale din 1 februarie 1944, care acordau republicilor drepturi în acest domeniu. Primul comisar al apărării RSS Moldovenească a fost colonelul A.Gervasiev, primul comisar în problemele afacerilor externe a devenit adjunctul Preşedintelui SCN al republicii G.Rudi. SCN (din 26 martie 1946 – Consiliul de Miniştri) şi următorii decenii efectua conducerea cu relaţiile externe ale RSSM cu ţările străine. După părerea autorilor sovietici A.Surilov şi N.Stratulat, conform articolului 15-b, inclusă în textul Constituţiei RSSM de către Sesiunea a III-a a Sovietului Suprem al RSSM în decembrie 1944, în baza legii respective ale RSSM din 23 februarie 1944, republica a obţinut dreptul să între în relaţiile directe cu ţările străine şi în calitate de un subiect aparte al dreptului internaţional (n.n.- R.Ş.) avea dreptul să încheie înţelegeri cu statele străine, să efectueze un schimb cu reprezentanţii diplomatice şi cele consulare. Până la 1990-1991 toate aceste drepturi rămâneau la un nivel declarativ. Însă se mai poate menţiona, că contacte internaţionale ale republicii s-au intensificat, începând cu anii ’1960. Funcţia ministrului de externe se cumula cu funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri al republicii.
Cu venirea armatelor sovietice în martie-august 1944 teritoriul Moldovei din nou a fost redus la cel prevăzut în înţelegere între RSSM şi RSSU din 4 noiembrie 1940. La 12 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnată Conventia de armistiţiu dintre Naţiunile Unite si România. La articolul 4 se prevedea restabilirea frontierei de stat dintre U.R.S.S. si România, aşa cum fusese “stabilită prin convenţia sovieto-română din 28 iunie 1940”.
Câteva ani Moldova nu avea frontiera vestică stipulată oficial – cu România. Pentru a legaliza hotarele sale cu România, URSS a semnat cu ea Tratatul privind regimul de frontieră semnat la Moscova la 25 noiembrie 1945 Definitiv ea a fost stabilită de Acordul de pace de la Paris, semnat de România la 10 februarie 1947. În articolul 1 al acestui Tratat se stipula, că: Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă. Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945.
În scurt timp după război, în 1947, împuternicirile republicii puţin s-au lărgit – sesiunea a II-a a Sovietului Suprem al RSSM a acordat republicii dreptul de a stabili legislaţia în domeniul căsătoriei şi familiei (fără editarea codului său propriu. Totuşi, până la 1957-1958 împuternicirile Sovietului Suprem republican erau foarte înguste – la această perioadă el putea edita legi în problemele (în afara celor menţionate) muncii, folosirii solurilor, apelor, pământurilor, pădurelor.
Lărgirea treptată a drepturilor republicii se începe în curând după moartea lui I.Stalin, în pofida faptului, că în aparatul de partid şi de stat un timp scurt dominau tendinţele centralizatoare inerte, rămase din perioada stalinistă. Această centralizare birocratică a început să se realizeze deja în 1953, când Ministerul Transportului Auto, care se subordona republicii, a trecut în subordonare unională. Tendinţa menţionată a continuat şi în decembrie 1953, când din subordonarea Ministerului Agriculturii şi a Furnizărilor RSSM a fost exclusă Direcţia Furnizărilor, care a fost reorganizată într-un minister aparte cu subordonarea nemijlocită a Ministerului Furnizărilor URSS.
Reorientarea treptată spre decentralizarea conducerii în economia ţării începe din 1954. Prin hotărârea Consiliului de Miniştri din 10 aprilie 1954 „în scopurile avansării lor şi dezvoltării irigaţiei” în subordonarea organelor republicane au fost transmise toate gospodăriile acvatice ale Ministerului Agriculturii al URSS. În 1955 transferarea puterii în mâinile organelor republicane ale puterii a continuat. Hotărârea Consiliului de Miniştri al URSS din 4 mai 1955 a demarat procesul decentralizării în planificare. Republicile au primit dreptul de a planifica producerea şi repartizarea tuturor tipurilor de produse industriale şi de a elabora planurile economice de activitate. Altă hotărârea se referea la domeniul comunicaţiilor. La 16 februarie 1955 Ministerul Comunicaţiilor a trecut de la dublă subordonare unional-republicană la subordonare exclusivă a organelor republicane.
Începând cu anul 1940, Sovietul Suprem al republicii avea dreptul să emită legi numai în următoarele domenii: muncii, folosirii subsolurilor, pădurilor, apelor, studiilor medii, familiei, căsătoriei şi stării civile. Însă bazele pentru aceste legislaţii erau stabilite tot de Sovietul Suprem al URSS. În 1957 Sovietul Suprem al republicii a primit dreptul de a emite legi despre planul anual de stat al republicii. În 1961 la el s-a adăugat dreptul de a elabora planuri bugetare. Liberalizarea esenţială s-a produs în domeniul procedurilor judiciare şi codificării, domeniu, care până atunci, conform Constituţiei din 1936, se afla în competenţa Sovietului Suprem al URSS. În conformitate cu aceasta decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 14 decembrie 1940, adoptat la cererea guvernului republicii, prevedea introducerea temporară pe teritoriul republicii codurilor judiciare ale Ucrainei. La 11 februarie 1957 Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea „Despre transmiterea în gestiunea republicilor unionale a legislaţiei despre organizarea judecătoriilor, adoptarea codurilor civile, penale şi procedurale”, care a schimbat parţial situaţia creată. Conform acestei legi, preşedinţii judecătoriilor supreme deveneau membrii ai Judecătoriei Supreme a URSS. Din acest moment, şi îndeosebi după sesiunea a VI-a din legislatura a IV-a a Sovietului Suprem al RSSM (1957), care a confirmat aceste schimbări, în republica se începe elaborarea codurilor judiciare proprii (Sovietul Suprem al URSS putea doar se confirme aceste legislaţii) şi a Legii despre organizarea judecăţilor, adoptată în 1960. La 24 martie 1961 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Codul Penal şi Codul Procesual-Penal al republicii, punându-le în acţiune de la 1 iulie al aceluiaş an. La 26 decembrie 1964, a fost adoptat şi Codul Civil al RSSM, iar mai târziu – şi alte coduri.
Însă, conducerea unională a considerat, că regiunile URSS se dezvoltă prea liber de controlul din partea Moscovei. Deaceea Hruşciov în sfârşitul a.1962 a “întărit” SEN-urile, lăsând 47 din 97 existente anterior. Toate SEN-urile au fost incluse în raioane economice administrative. Acest raion a fost creat şi în Moldova
Având în vedere, că volumul lucrărilor de construcţii în republică şi în URSS în întregime se afla în creştere, conducerea de partid a decis să întreprindă o măsură aprobată înainte, transferând la 17 iunie 1963 Comitetul de stat al RSSM pentru construcţii în subordinea unional-republicană. La 20 iulie 1964 Ministerul construcţiilor şi materialelor de construcţii a devenit Ministerul construcţiilor (ministru – D.Lubeneţ).
În 1965 republici unionale au obţinut noi drepturi în sfera finanţării muncii şi salariului, iar aprobarea bugetelor sovietelor raionale şi cele orăşeneşti a fost transferată acestor soviete prin hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM.
Puterea absolută a PCM în republică a fost recunoscută numai în Constituţia RSSM, adoptată la 15 aprilie 1978 în baza Constituţiei URSS, adoptate la 30 decembrie 1977. Conform art.6 al ambelor Constituţii, Partidul Comunist pentru prima dată în istoria RSSM a fost legiferat – în calitate de „forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice, nucleul sistemului ei politic, organizaţiilor de stat şi obşteşti”. În Constituţiile RASSM din 1925 şi 1938 Constituţiile URSS din 1936 şi RSSM din 1941 statutul partidului nu este fixat, ceea ce confirmă ilegalitatea guvernării republicii de către partidul comunist în perioada anilor 1924/1940-1978.
Reformele hruşcioviste sus menţionate nu au influenţat activitatea externă a republicii. Drepturile, acordate ei în baza art.15b şi 30 a Constituţiei: cu privire la contacte cu reprezentanţii diplomatici ai ţărilor străine, dreptul Prezidiului Sovietului Suprem al republicii unionale să numească şi de a rechema reprezentanţi diplomatici ai RSSM în diferite ţări purtau, cum deja s-a menţionat, un caracter pur declarativ. De facto la nivelul guvernamental în anii ’1960-’1980 Moldova avea reprezentanţii săi numai în Ungaria, iar aparatul Ministerului republican de externe era compus atunci din 4-5 persoane. Numărul lor s-a mărit (mai mult de 10 persoane) numai în anii ’1980 în legătura cu activizarea funcţionării Ministerului. Mai mult, conform Constituţiei RSSM (1978) drepturile RSSM în comparaţie cu Constituţia din 1941 (cu rectificările în 1944) s-au redus – republica a fost lipsită şi în mod declarativ de dreptul de a primi şi de a rechema reprezentanţi diplomatici străini, de a primi documente de acreditare şi de rechemare a acestor reprezentanţi. În pofida declarării dreptului de a încheia acorduri şi să efectueze un schimb cu reprezentanţi diplomatici şi consulari din alte state, nu se menţiona, care organ este împuternicit să realizeze aceste funcţii.
Legăturile internaţionale la nivelul parlamentar şi guvernamental, în pofida faptului, că aveau loc destul de des, în literatura sovietică aproape nu au găsit elucidare, dacă nu vom lua în considerare câteva lucrări cu caracterizarea foarte scurtă şi lipsită de orice detalii a sferei relaţiilor externe a RSSM cu alte ţări. În anii ’80 din motive necunoscute pentru noi problema relaţiilor internaţionale a Moldovei cu alte ţări a devenit tabu într-o măsură mai mare, decât mai înainte.
Starea de lucruri caracterizată, în care RSSM numai formal dispunea de o suveranitate de stat (orice decizie a Prezidiului Sovietului Suprem, Consiliului de Miniştri şi chiar a Biroului CC al PCM putea fi în orice moment anulată de structurile respective unionale, pentru că republica nu dispunea de un vot decisiv în organele unionale, ci numai, conform Constituţiei din 1978, „realiza în viaţă deciziile organelor supreme ale puterii de stat şi de conducere a URSS”. Acest statut al RSSM, ca şi a altor republici unionale, a fost de facto recunoscut şi de state străine în Declaraţia din Helsinki (1975), în textul căreia se conţinea principiul inviolabilităţii frontierelor existente.
Сând noul şef al Guvernului a devenit I.Ustian (31 decembrie 1980), el a preluat şi funcţia ministrului de externe, dar deja la 29 decembrie 1981 a fost eliberat de ea în legătură cu divizarea funcţiilor de preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrului de externe, ce poate fi considerat încă un pas formal spre obţinerea autonomiei de la Moscova. Noul ministru de externe a devenit P.Comendant.
Paralel s-au redus esenţial posibilităţile Guvernului de a conduce cu ministerele proprii. Prima reforma brejnevistă serioasă în RSSM a fost Legea RSSM nr.611-VI din 18 octombrie 1965 „Cu privire la schimbarea sistemei organelor conducerii de stat cu industrie şi transformarea unor altor organe ale conducerii de stat al RSSM”. În corespundere cu el au fost lichidate SEN-urile, raionul economic administrativ RSSM; Comitetul de stat pentru coordonarea lucrărilor de cercetări ştiinţifice (cu cercetări ştiinţifice trebuiau să se ocupe ministere şi departamente ramurale) şi Comitetul geologic de stat de producere, care a apărut la 18 ianuarie 1964 în locul Comitetului de stat pentru gospodărie acvatică care se ocupa cu cercetarea resurselor naturale ale RSSM.
Direcţiile lichidate ale fostului SEN au obţinut statut de ministere aparte (cum a fost şi înainte de 1957), cu subordinea unional-republicană: 1) industriei uşoare (ministru – G.Jitniuk); 2) industriei de producere a laptelui şi cărnii (A.Tiunov); 3) industriei alimentare (I.Şkorupeev); 4) industriei locale (A.Neceaenko); 5) industriei materialelor de construcţii (V.Akinfiev). În lista ministerelor unional-republicane pentru întărirea controlului asupra lui a fost transferat Ministerul comerţului (P.Cranga), iar statutul Comisiei de stat pentru planificare (preşedintele – N.Coval), a fost ridicat la grad de Comitet şi tot transferat din subordinea republicană în cea unional-republicană. Au apărut şi două noi vicepreşedinţi ai Sovietului de Miniştri – I.Dobândă (cu eliberarea din funcţia de ministru al telecomunicaţiilor), şi acelaş N.Coval (cu păstrarea postului anterior). La sfârşitul a.1966-începutul a.1967 a continuat procesul de transferare a ministerelor cu subordine republicană în cea dublă. Aşa s-a întâmplat cu Ministerele protecţiei ordinii publice (1 septembrie 1966), învăţământului public (27 decembrie 1966), construcţiilor şi celui de construcţii săteşti (16 martie 1967).
În perioada anilor 1967-1971 continuă procesul transferării ministerelor şi departamentelor în subordonare dublă, ce ne vorbeşte despre procesul de centralizare a conducerii. Însă, având în vedere faptul, că marea parte a ministerelor şi departamentelor deja se afla în subordine dublă, acest proces a atins numai Comitetul pentru preţuri pe lângă Comitetul pentru planificare, care la 18 mai 1970 a devenit organ unional-republican cu statut de Comitet de stat, în fruntea lui a fost numit V.Kutârkin; şi Comitetului pentru radiodifuziune şi televiziune pe lângă Guvernul republicii, care la 31 iulie 1970 a devenit unional-republican (conducătorul a rămas S.Lozan); şi Direcţiei industriei de mobilă şi prelucrarea lemnului, care la 3 martie 1971 obţine statut de minister unional-republican în frunte cu B.Terehov.
În prima jumătate a anilor ’1980 au trecut în subordinea dublă încă câteva structuri. La 15 septembrie 1981 în legătură cu necesitatea stringentă de a asigura economia republicii cu produsele petroliere, a fost creat Comitetul unional-republican, care soluţiona aceste probleme. În fruntea lui a fost numit semiuitatul ministru de interne al Moldovei în 1956-1961, care a fost atunci eliberat din funcţie pentru incapacitatea de a curma creşterea fluxului criminalităţii, M.Romanov. Însă, deja la 12 decembrie 1984 el a fost concediat şi de această funcţie, iar noul preşedinte a devenit N.Popov. În subordonare dublă a trecut chiar şi Direcţia de supravgehere a statului asupra siguranţei în efectuarea lucrărilor în industrie şi supraveghere muntoasă, care a obţinut statutul de Comitet de stat. Şeful lui a fost numit F.Solomko. Ba mai mult, şi Direcţia pentru turismul străin al Consiliului de Miniştri a pierdut suplimentul „al Sovietului Miniştrilor”(6 februarie 1984).
Perioada anilor 1985-1990 trebuie să fie numită foarte contradictorie din punct de vedere a transformărilor structurale şi statutului politic al Moldovei în cadrul URSS. Încă mai aveau loc, în pofida declaraţiilor despre democraţie, libertate, continuau măsurile organelor unionale pentru a resubordona structurile republicane paralel şi Moscovei, ce mecanic ducea după sine întărirea controlului Moscovei asupra acestor departamente. Aşa s-a întâmplat cu Ministerul produselor de panificaţie în frunte cu fostul ministru al colectărilor M.Tuzlov şi Comitetul agroindustrial de stat (Gosagroprom) al RSSM, condus de E.Calenic, iar din 29 decembrie 1986 – de A.Sangheli, creat în locul Ministerului agriculturii (realizarea mai fundamentală a ideei hruşcioviste, despre care noi am menţionat mai sus) (ambele structuri au fost formate într-o zi – 12 decembrie 1985; cu Comitetul de stat pentru cultura fizică, creat la 30 aprilie 1986 în frunte cu D.Munteanu; cu Direcţia centrală de statistică al RSSM, care la 12 august 1987 a fost reorganizat în Comitetul de stat pentru statistică. În sfârşit, chiar şi ultimul Comitetul de stat, care încă mai rămânea în subordine republicană, la 10 martie 1988 tot a devenit unional-republican.
Schimbări în statutul politic al RSSM s-au început cu adoptarea la 23 noiembrie 1989 a Legii cu privire la organizarea alegerilor deputaţilor poporului în republică. Legea această permitea participarea în alegerile candidaturilor de alternativă reprezentanţilor PCUS[xlviii]. Prin aceasta, chiar şi în formă parţială, se formau premisele pentru alegerile libere şi democratice, pentru că în condiţiile sistemului monopartiinic apariţia alternativei de facto corespundea principiului de multipartidism. Aceste alegeri au fost organizate la 25 februarie şi 10 martie 1990. Concurent al PCM la ele a devenit Frontul Popular al Moldovei, care a obţinut 130 locuri din 380 în noul parlament.
Noul parlament al Moldovei a deschis şedintele la 14 aprilie 1990. Deja la 31 mai 1990 el a adoptat Legea cu privire la Guvernul RSSM, conform căruia acest organ al puterii trebuia să asigure respectarea legilor URSS, ratificate de Sovietul Suprem al RSSM (până 1990 în republici nu existau legi unionale neratificate de „parlamentele” locale), acordurilor şi înţelegerilor, care funcţionau pe teritoriul RSSM şi să promoveze politica externa în limitele competenţei sale. Conform acestei legi Ministerul Afacerilor Externe a fost reorganizat în Ministerul relaţiilor externe, P.Comendant a fost înlocuit cu N.Ţâu. Aşa s-a început întărirea suveranităţii reale a RSSM (din 23 mai 1991 – Republica Moldova în sfera politicii externe, care formal a fost prevăzut în art.73 al Constituţiei RSSM din 1978. La 23 iunie 1990 Parlamentul republicii a adoptat Declaraţia cu privire la suveranitatea de stat a RSSM, în conformitate cu care Guvernul RSSM (poartă această denumire din 31 mai 1990, în conformitate cu Legea despre Guvern) prin hotărârea sa din 3 august 1990 a recunoscut Statutul ONU şi s-a obligat să respecte principiile dreptului internaţional. Prin altă decizia a Guvernului din 3 august 1990 a fost aprobate funcţiile şi structura Ministerului relaţiilor externe a RSSM (7 secţii, 34 colaboratori). În lista prerogativelor Ministerului, în special, au fost incluse coordonarea relaţiilor economice şi politice externe a Moldovei, asigurarea participării ei în activitatea organizaţiilor internaţionale (politice, economice, culturale), stabilirea relaţiilor multilaterale reciproce cu organizaţiile economice internaţionale şi republicile unionale ş.a.
În conformitate cu cele menţionate 50% din colaboratori ai consulatului sovietic în Iaşi au devenit diplomaţi moldoveni. Se presupunea participarea lor în ambasadele sovietice în Italia, Germania, Spania, ONU. În afara acesteia, N.Ţâu în componenţa delegaţiei sovietice a participat în lucrările Conferinţei pentru securitatea şi colaborarea în Europa (Paris, 19-21 noiembrie 1990). În cadrul Ministerului de externe a fost creată Direcţia protocolului de stat, care a stabilit contacte permanente cu consulatele generale ale Poloniei, Bulgariei, Mongoliei, Ungariei, României, Cehoslovaciei, Cubei la Kiev şi ambasadele străine la Moscova.
În condiţiile procesului de destrămare a URSS conducerea RSSM a întreprins măsurile orientate spre suveranizarea în continuu a statutlui cu perspectiva obţinerii independenţei. În sfera relaţiilor externe, în special, Ministerului Relaţiilor Externe a fost reîntoarsă fosta denumire – Ministerul Afacerilor Externe (20 mai 1991), conducătorul căruia a fost numit N.Ţâu.
Perioada din 20 mai spre 27 august 1991 poate fi caracterizat ca o etapa de pregătire în procesul de recunoaştere internaţională a statului Republica Moldova (denumirea ţării a fost stabilită prin decizia Parlamentului din 23 mai 1991), când Moldova şi de facto şi de jure încă a fost partea componentă a URSS şi nu dispunea în deplină măsură de statutul subiectului dreptului internaţional. Puciul de la Moscova (19-21 august 1991) a accelerat procesul proclamării independenţei Republicii Moldova. Declaraţia cu privire la proclamarea independenţei de stat a fost adoptată de Parlamentul ţării la 27 august 1991. Prima ţara, care a recunoscut independenţa Moldovei, a fost România. Relaţiile diplomatice moldo-române au fost stabilite la 29 august 1991. Ambasada României la Chişinău a început activitatea în ianuarie 1992, iar Ambasada Moldovei la Bucureşti – în martie 1992. Prin aceste acte România oficial a recunoscut hotarele, stabilite la 10 februarie 1947 cu RSSM şi statul drept succesor al acestuia – Moldova.
După semnarea la 8 decembrie 1991 în localitatea Viskuli (Belarusi) de către Preşedinţii Rusiei şi Ucrainei (B.Elţin şi L.Kravciuk) şi Preşedintele Sovietului Suprem al Belarusiei S.Şuşkevici, ca reprezentanţii ţărilor-fondatori ai URSS Acordului cu privire la încetarea existenţei URSS (documentul a fost ratificat de Parlamentele acestor ţări la 10-12 decembrie 1991), lichidarea URSS a fost oficial fixată în Tratatul cu privire la constituirea Comunităţii Statelor Independente (21 decembrie 1991), semnat de liderii tuturor ţări ale fostei URSS, în afara de ţările baltice, inclusiv şi primul preşedinte al Moldovei Mircea Snegur.
După proclamarea independenţei Moldovei are loc procesul de recunoaştere a ei în calitate de subiect al dreptului internaţional. Ţara noastră s-a alăturat oficial la Actul CSCE de la Helsinki, În 1991-1994 Moldova a fost recunoscută ca stat independent de către România, SUA, Rusia, Germania, Anglia şi alte state. Moldova a devenit membra organizaţiilor internaţionale: OSCE (atunci CSCE) (din 3 ianuarie 1992), ONU (2 martie 1992), Consiliului Europei (14 iulie 1995), mai mult de 40 structuri internaţionale(în pofida faptului, că există divergenţe semnificative cu privire la numărul ţărilor, care au recunoscut independenţa Moldovei – 112, mai mult de 130 ş.a). Acest proces definitiv a întărit statutul Moldovei ca un stat suveran independent, recunoscut de comunitatea internaţională.
Summary
In this article is analyzed the international status of Moldova during 1940-1991. There are presented the evidences which prove the fact that Moldova, from judicial point of view, during the studied period, was never a constituent part of URSS (Russia) or Romania.
Комментариев нет:
Отправить комментарий