суббота, 8 октября 2011 г.

Migraţia organizată din Moldova (1944-1991)



PUBLICAT ÎN:  Moldoscopie (probleme de analiză politică) Nr.4(XLVII). Revista ştiinţifică trimestrială. Chişinău: CEP USM, 2009, pp.106-118.




MIGRAŢIA POPULAŢIEI BĂŞTINAŞE ŞI ELITEI ACESTEIA DIN MOLDOVA (1944-1991). CAUZELE ŞI URMĂRILE

Ruslan Şevcenco
doctor în istorie,
Institutul de Istorie, Stat şi Drept

                                                           REZUMAT


This article highlights the migration processes in the Moldavian SSR in 1944-1991 years. Migration was both organized and directed the state character, and spontaneous, uncontrollable. In this publication we talk about organized migration. In republic, it has gone through several stages. The first 1940-1947 years - the period of forced recruitment of labor for labor outside the republic. Second, 1947-1954 - transition to peace, through contracts, the way a set of workers. In the years 1954-1964. the bulk of the workers, previously devoted to different regions of the USSR, was sent to the development of virgin lands Kazakhstan, working and living conditions which were awful. By mid-1960. standard of living in Moldova, about par and became gradually more than Kazakh. This resulted in a rapid decline in the number wishing to leave the country. This process has lasted until the collapse of the Soviet Union. The article also shows the fate of some well-known in the republic of politics and culture, for various reasons have left the MSSR.




        Politica migraţionistă a regimului totalitar sovietic a jucat un rol de bază în procesul deznaţionalizării popoarelor băştinaşe din republicile  URSS. Realizarea ei se explica oficial prin dezvoltarea specializării economiei republicilor şi intensificării relaţiilor economice între ele, cu scopul de a crea economia integră şi înalt dezvoltată. Alt scop, care a fost urmărit prin această politică, era lichidarea diferenţelor naţionale şi culturale la diverse popoare şi crearea unei noi „naţiuni sovietice”, bazate pe cultura şi limba poporului rus. Drept consecinţă, are loc slăbirea treptată a reprezentanţei populaţiei autohtone în toate organele puterii republicilor unionale şi înlocuirea lor cu migranţi din diferite regiuni ale URSS. Orice încercare de a critica cursul menţionat era caracterizată în Uniunea Sovietică ca „denaturare a realităţii”, ca manifestare a ideologiei burgheze şi tendinţă spre izolare naţională etc[1]. În fenomenul cercetat putem să remarcăm câteva etape cronologice, la care mai detaliat ne vom opri în continuare.
        Problemei cercetate i-au fost consacrate o serie de lucrări. În lista monografiilor şi articolelor cu caracter general, scrise încă în perioada sovietică, menţionăm lucrările  lui S.Bakurski[2], S.Chircă[3], Z.Fedko şi N.Petrovskaia[4], A.Liseţki[5], A.Liseţki şi E.Floca[6], E.Zagorodnaia[7], E.Zagorodnaia, V.Zelenciuc[8], V.Zelenciuc[9] şi o culegere de articole la tema respectivă[10]. Evidenţiem şi două lucrări apărute deja în perioada restructurării, care conţin materiale şi viziuni diametral opuse celor enumerate mai sus. Acestea sunt: culegerea de articole despre viaţa social-politică din anii ’80[11] şi o culegere specială, consacrată problemelor demografice în Moldova, şi în special – celor migraţioniste[12].
        După dezlipirea Republicii Moldova de URSS şi obţinerea independenţei ei politice, problema respectivă este reflectată în lucrările lui I. Caşu[13], R. Şevcenco[14], în memoriile fostului prim-secretar al CC al PCM I.Bodiul[15], culegerea de articole-memorii ale foştilor oameni de stat din RSSM[16], articolul lui B.Vizer şi I.Cereş[17].
        Analizând literatura ştiinţifică, pe care am prezentat-o anterior, сonchidem  că sursele publicate în perioada de existenţă a URSS, în conformitate cu mişcarea partidului spre fuzionarea tuturor popoarelor de pe teritoriul Uniiunii Sovietice într-un unic popor sovietic, acceptat atunci, susţineau îndreptarea locuitorilor din republicile naţionale în alte raioane ale URSS. Numai spre sfârşitul anilor ’80 ai sec. XX au început să apară lucrări – la prima etapă publicistice, iar mai târziu  şi ştiinţifice, care prezentau această politică a conducerii sovietice şi consecinţele ei:  procesul de deznaţionalizare şi  rusificare activă a republicilor unionale.
        Savanţii sovietici au elaborat o serie de argumente pentru a „aprofunda teoretic” necesitatea organizării migraţiei controlate a populaţiei autohtone în alte regiuni ale  URSS. Cauzele migraţiei în RSSM, în viziunea lor, se bazau pe clima aspră a marii părţi a teritoriului URSS, salariu mizer şi condiţiile grele de viaţă[18]. A.Liseţki considera acest proces pozitiv, văzând în el forţa schimbului interrepublican de cadre[19]. În opinia lui V.Zelenciuc, migraţia interrepublicană stimulează dezvoltarea forţelor de producţie şi extinderea legăturilor internaţionaliste, relevând ideea că „aceasta va fi în ascensiune în măsură, în care ritmurile de creştere a economiei şi culturii ţării se vor accelera[20]. Acelaşi autor apreciază transferul interrepublican de cadre drept una din „legităţile dezvoltării societăţii socialiste”, referindu-se în cazul dat la principalul document pentru acea perioadă – Programul PCUS, în care se menţiona: „Apariţia noilor centre industriale, descoperirea şi exploatarea bogăţiilor naturale, valorificarea pământurilor de ţelină şi dezvoltarea tuturor tipurilor de transport forţează mobilitatea populaţiei, ajută lărgirii comunicărilor între popoarele URSS”[21]
        Savantul S. Bakurski vine cu o altă opinie inedită prin esenţa ei. Acesta aprofundează, ca şi alţi autori sovietici, necesitatea migraţiei (în cazul de faţă fenomenul dat genera unul dintre factorii de amplasare a forţelor de producere, în urma căruia câştigă societatea, colectivul şi migranţii). Migraţia este cauzată de lipsa resurselor de muncă în unele zone geografice şi excesul lor în alte spaţii. Asigurarea echilibrului între resursele de forţă de muncă în diferite regiuni ale URSS ajută creşterii bunăstării, garantând stabilitatea[22]. Totodată demograful, practic, nu analizează, unde pot pleca migranţii din RSSM, în afară de regiunile sudice ale Ucrainei (în viziunea lui, numărul de migranţi în această zonă este cel mai mare, de 3 ori mai mare decât în URSS, care avea un caracter sezonier), însă nu figurează nicio cifră concretă[23].
        Totodată, acelaşi autor este unicul dintre savanţii sovietici, ce indică reprezentanţii, a căror anume naţiuni sunt predispuşi cel mai mult migrării, punând pe primul loc pe ruşi (urmaţi, respectiv, de ucraineni, belaruşi, popoarele Ţărilor Baltice, moldoveni şi cazaci)[24]. S. Bakurski, citândul pe V.Zaiţev, numeşte şi factorii principali care stimulează migraţia, în republicile naţionale, a localnicilor: 1) economic general (ritmurile şi nivelul de dezvoltare a economiei naţionale); 2) condiţiile de viaţă (nivelul salariului, ritmurile construcţiei  locuinţelor şi de asigurare a oamenilor cu spaţiul locativ, nivelul deservirii medicale, nivelul de dezvoltare a învăţământului superior şi mediu special, calitatea deservirii în sistemul de comerţ şi cel de trai), 3) climateric şi al naturii. În viziunea savantului Bakurski, ajungem la ideea că „cercetările confirmă teza, că populaţia pleacă cel mai puţin din acele locuri în care nivelul de viaţă este mai înalt” (deşi declară că migraţia este provocată de anumiţi factori, totuşi considerăm o exagerare în faptul, că o consideră  prea puţin studiată şi cea mai discutabilă)[25]. Economistul  S.Chircă menţiona încă o cauză importantă a migraţiei în republicile unionale, inclusiv şi în Federaţia Rusă – intenţia de a masca cu aceasta scăderea ritmurilor dezvoltării economice. După datele prezentate de autorul în cauză, 68,6% din creşterea economică generală se obţinea prin migraţia braţelor de muncă şi numai 31,4% – datorită creşterii productivităţii muncii (datele pentru anii 1960-1967)[26].
        Investigând materialele, concluzia noastră este următoarea: una din cauzele nivelului înalt de migraţie a populaţiei autohtone a Moldovei în alte regiuni ale URSS era nivelul foarte scăzut de viaţă, asigurarea insuficientă cu locuinţe şi alte condiţii necesare pentru viaţă. Toţi aceşti factori stimulau locuitorii republicii să o părăsească în căutarea unei vieţi mai bune. (I.Bodiul remarca în memoriile sale despre nivelul foarte scăzut de trai şi cel mai mic venit anual al populaţiei în comparaţie cu alte republici unionale)[27].
        Însă S.Bakurski nu putea să scrie direct despre cele menţionate referitor la RSSM. Făcând referire la unele „legităţi socialiste”, cercetătorul explica migraţia populaţiei din republică prin înaltul procent de populaţie sătească şi presupunea, că această migraţie va continua şi în anii următori [28].
        Totuşi, chiar şi în timpurile sovietice apăreau savanţi, care expuneau aspecte „neconvenabile” pentru autorităţi. Spre exemplu, E.Rusanov constata, că dacă migraţia din regiunile vestice ale URSS avea un caracter planificat (datorită căruia numărul lor putea fi calculat uşor – R.Ş.), atunci migraţia din Siberia era haotică, necontrolată de nimeni. El calcula pierderi, de la această migraţie, în sumă de peste 2 mlrd. rub. anual[29].
         Economistul M.Sonin a aprofundat cercetările, relevând optici obiective cu privire la fenomenul migraţiei. El susţinea, încă în 1967, că îndreptarea masivă a resurselor din Siberia în republicile naţionale va deveni imposibilă chiar în deceniile apropiate din motivul diferenţelor esenţiale înregistrate în condiţiile de viaţă şi activitate a populaţiei. De aceea el propunea încetarea completă a migraţiei în republicile naţionale din alte regiuni ale URSS, limitându-se numai la migraţia republicană internă[30].
        Viziunea autorilor postsovietici în problema migraţiei, în Moldova şi peste hotarele ei, a fost prezentată de politologii contemporani: V.Beniuc, Gh.Rusnac, M.Sprânceană. Aceşti autori constată că, pentru acapararea şi reţinerea noilor teritorii, Rusia a folosit nu numai metode militare, dar şi îndreptarea în acele zone, a resurselor umane şi materiale considerabile. Cu referire la acest fapt, populaţia a fost permanent informată, prin serviciile mass-media, creând impresia unui „ajutor frăţesc şi dezinteresat”. Totodată, îndreptarea resurselor umane din republicile naţionale în alte regiuni ale URSS (cu excepţia campaniilor mari – trimiterea la ţelină ş.a.) se efectua, de obicei, fără un mare zgomot, iar populaţia locală rămânea neinformată, privitor la cantităţile acestui „ajutor uman” pentru regiunile estice ale URSS[31].
        Scopul acestei politici a fost explicat de A.Liseţki astfel: „mobilitatea crescândă a populaţiei ducea la diminuarea rolului naţionalităţilor de baştină”, din care „se făceau  concluzii greşite... dacă nu a venit timpul pentru a lichida statalitatea naţională a popoarelor URSS ca forma învechită”[32]. Însă, poziţia autorului citat pare ambiguă, cu toate că excludea posibilitatea denaţionalizării şi rusificării, pentru că  temerile acestea, chipurile, erau nefondate şi reflectau tendinţa spre izolare naţională. Totodată, istoricul a condamnat şi pe acei cercetători, care considerau, că interesul naţiunii faţă de formele organizării sale naţional-statale trebuie să dispară (A.Semionov)[33]. A.Liseţki spunea că în această părere „se conţine subaprecierea necesităţilor dezvoltării naţionale a popoarelor socialiste”[34]. În realitate, însă, opinia lui diferă de părerea celor, pe care el îi critica numai sub un aspect – Liseţki considera, că oponenţii lui se grăbesc, dar acest proces de asimilare a naţiunilor nu trebuie să accelereze mersul evenimentelor, care oricum va duce spre fuziunea tuturor naţiunilor. El, de fapt, nici nu ascunde această idee a globalizării[35].
        Aşadar, am prezentat că, savanţii sovietici au găsit multe şi diferite argumente teoretice în favoarea necesităţii migraţiei populaţiei băştinaşe în regiunile estice ale ţării şi, în general, susţineau politica de înlocuire a lor cu migranţii din alte regiuni ale URSS. Cei mai cinstiţi din ei încercau să atenţioneze colegii şi toată societatea despre urmările acestui curs, dar opinia lor nu a fost luată în consideraţie în mod intenţionat. Regimul avea nevoie de cercetătorii, care ar confirma necesitatea măsurilor, luate de el în acest domeniu, care, după tratare oficială, erau dictate de necesitatea economică.
        Următoarea parte a articolului respectiv va fi consacrată analizei acestor decizii şi urmărilor lor pentru ţara noastră.
        Soluţionarea problemelor strămutării populaţiei în perioada  cercetată, intra în funcţiile câtorva organizaţii, care mai târziu s-au fuzionat. În 1940-1941 acestea au fost: Secţia de transmutare a populaţiei a Ministerului Agriculturii şi Direcţia republicană de selectare organizată a muncitorilor[36]. La 13 iunie 1947, în urma reorganizării Direcţiei republicane pentru resursele muncii a fost subordonat, noul-creat Oficiul republican pentru selectarea muncitorilor. La 17 martie, 1953, în urma reorganizării ministerelor şi departamentelor RSSM, Direcţia republicană a rezervelor muncii a fost inclusă în componenţa organizaţiilor Ministerului Culturii RSSM (ministru – A.Lazarev)[37], iar Oficiu s-a separat şi la 28 mai, 1953 s-a transformat în Direcţia selectării organizate a muncitorilor. Însă, la 1 decembrie, 1954, cu acelaşi scop, pentru centralizarea conducerii procesului de transmutare a populaţiei, Secţia de strămutare a Ministerului Agriculturii şi Direcţia de selectare organizată a muncitorilor s-au fuzionat în Direcţia pentru strămutare şi selecţia organizată pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM[38]. Ţinând cont de faptul că valul migranţilor în republică şi acelor plecaţi peste hotarele ei se afla în creştere,  Sovietul Suprem al RSSM a adoptat, la 7 februarie, 1967, Legea nr.1023-VI, conform căreia, la 25 februarie 1967, Direcţia a fost reorganizată în Comitetul de Stat pentru Folosirea Resurselor Umane în frunte cu A.Barcari.  La 7 ianuarie, 1977, acest Comitet şi-a schimbat denumirea, devenind Comitetul de Stat pentru Muncă. Preşedintele lui a fost numit P.Iacubovski, care a rămas la conducerea lui până în 1990[39].
        În fenomenul investigat putem să remarcăm câteva etape cronologice, la care ne vom opri în continuare mai detaliat.
        Fluxul migranţilor şi al băştinaşilor în republică şi peste hotarele ei se începe chiar în primele luni după ocuparea regiunii de către URSS. Deja la 9 august 1940, Consiliul Economic de pe lângă Guvernul URSS a adoptat hotărârea de a îndrepta în RSSM pentru munca permanentă 20000 de muncitori. În locul lor la întreprinderile Ministerului Industriei Carbonifere al URSS au fost mobilizaţi 7000 ţărani din RSSM. În total, în august 1940, la muncă în raioanele estice ale URSS au fost mobilizaţi forţat 36356 de locuitori ai Moldovei, iar la 4 octombrie, 1940 – încă 29500 de persoane[40]. Concomitent, în urma politicii de colonizare a autorităţilor sovietice, numărul de locuitori ai Chişinăului a crescut brusc de la 109766 persoane în ianuarie, 1940 la 188500 – în iunie, 1941[41]. Cauza a fost, în special, „sutele de lucrători de partid, din soviete şi comsomolul, mai mult de 600 specialişti în agricultură, mulţi medici, ingineri, tehnicieni, lectori la instituţiile de învăţământ superior, lucrători ştiinţifici, pedagogi (numai din Federaţia Rusă au venit mai mult de 700 de învăţători)[42]. În afară de locuitorii republicii, care erau mobilizaţi forţat în raioanele de est, o parte din populaţie a emigrat spre Occident, în special, în România din cauza represiunilor aşteptate din partea sovieticilor. Sursele sovietice, care îi numeau pe aceştia în calitate de „reprezentanţi ai administraţiei româneşti”, menţionau, că numărul lor era circa 2000 de oameni[43]. După alte surse, au  părăsit republica în jur de 200 000 de persoane, care au plecat cu administraţia română. La permisiunea Guvernului sovietic din 20 iulie, 1940, în România s-au repatriat 13750 funcţionari, militari ş.a.  La 5 septembrie 1940, a fost încheiată Înţelegerea sovieto-germană cu privire la evacuarea germanilor din RSSM  şi Bucovina, care locuiau acolo. În perioada 23 septembrie – 13 noiembrie 1940 s-au repatriat în Germania 133 338 germani. Totodată, în republică, din emigrare au revenit până la 16 decembrie, 1940, 221 110 persoane[44].
        Imediat, după preluarea controlului asupra nordului republicii, în vara anului 1944, conducerea republicii a revenit la ideea strămutării populaţiei peste hotarele Moldovei. De problema mobilizării resurselor de muncă trebuia să se ocupe Direcţia resurselor de muncă, cu filialele în 31  raioane ale republicii. În faţa colaboratorilor era pusă problema de a asigura strămutarea unui număr, cât mai mare posibil, de locuitori ai republicii, în conformitate cu planurile aprobate. Pentru depăşirea lui, colaboratorii (în 1948, în cadrul Direcţiei erau 124 funcţionari) erau premiaţi astfel: numai în 1947,  pentru aceasta au fost alocate 40 000 de ruble[45]. Primele rezultate ale activităţii respective s-au observat deja peste câteva luni. La 31 ianuarie şi 2 februarie 1945, Consiliul Comisarilor Poporului al URSS a luat decizia de a mobiliza, în total, 1650 persoane pentru necesităţile Comisariatului Metalurgiei Negre, iar la 14 februarie, 1947, în conformitate cu o altă hotărâre a Guvernului, deja a RSSM, din republică au fost mobilizaţi încă 51 000 de oameni. Planul acestei mobilizări a fost totuşi supraîcărcat şi, în realitate, peste hotarele republicii au plecat 62000 de oameni. În conformitate cu Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM, din 13 iunie, 1947, cu privire la selectarea organizată a muncitorilor, Direcţia pentru selectarea organizată a muncitorilor a obţinut dreptul de a angaja lucrători pentru industria carboniferă, petrolieră, grea, pentru construcţii, prelucrarea lemnului, a cimentului, încărcarea şi descărcarea transportului[46].
        Din a doua jumătate a anului 1945 începe campania de recrutare a muncitorilor la întreprinderile industriei militare. Însă, chiar la 1 ianuarie 1946, conform datelor oficiale, 6000 de oameni dezertaseră de la aceste întreprinderi. Deşi, conform decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 26 decembrie, 1941, pentru dezertare de la aceste întreprinderi, au fost judecaţi 1750 de oameni, situaţia nu s-a ameliorat, ci dimpotrivă, la Moscova au început să vină ştiri despre  nemulţumirile şi protestele în masă ale populaţiei RSSM, împotriva măsurilor întreprinse de autorităţile regimului. Pentru a calma spiritele, Procurorul General al URSS, K.Gorşenin, a dat indicaţie conform căreia cei, care se vor întoarce la locurile lor de muncă de bună voie nu vor fi traşi la răspundere[47]. Au fost stabilite şi motivele eschivării în masă a muncitorilor. S-a constatat că încăperile în care trăiau muncitorii nu erau deloc acomodate pentru trai, ei se alimentau foarte rău şi deseori nu aveau cele mai simple unelte de lucru.
        Situaţia s-a repetat şi cu angajaţii din şcolile de instruire, formate pe lângă fabrici şi uzine: din cei 8536, înscrişi în 1947, au rămas la 1 ianuarie, 1948, doar 3000. Din cei 36 636 angajaţi în muncă, în 1947, de către Biroul Republican, 6199 s-a întors acasă chiar la sfârşitul aceluiaşi an[48]. Directorii de întreprinderi cereau întoarcerea fugarilor (la 1 ianuarie 1948, au parvenit mai mult de 6 000 de asemenea cereri), dar prim-secretarul CC al PC (b) M N.Coval, care cunoştea mai bine situaţia ce s-a creat în republică, ruga conducerea URSS să nu întreprindă măsuri, pentru a-i trage la răspundere pe cei ce au fugit până la 1 ianuarie 1948, de la întreprinderi[49].
        Dar şi în anul 1948 problema dezertărilor n-a fost soluţionată. La 1 septembrie, 1948, au fost înregistraţi 162 dezertori din armată, dintre care doar 6 persoane au fost penalizate şi 83 dezertori au fost trimişi în batalioanele de construcţie. Cu totul altfel se proceda cu „eschivatorii”: aceştia erau pedepsiţi cu privaţiune de libertate de la 5 până la 8 ani[50]. În 1948, mai continuau eschivările locuitorilor republicii de la mobilizarea lor în şcolile de instruire, formate pe lângă fabrici şi uzine (potrivit unor date necomplete – mai mult de 650 de persoane). Din numărul celor care în 1948 au fugit de la întreprinderile industriei militare, 1012 persoane au fost întoarse înapoi, 619 s-au întors „benevol” la Donbass[51].
        În pofida rezistenţei populaţiei, autorităţile continuau trimiterea forţată a locuitorilor RSSM în afara hotarelor ei. În 1949, guvernul republicii a luat o serie de hotărâri, în conformitate cu care, numai după datele publicate, selectării organizate erau supuse în total, 8200 de persoane, care trebuiau să fie duse la diferite întreprinderi industriale din URSS pentru construcţia lor – fabricile pentru producerea ceaiului (Georgia); 500 – în or. Kerci; 700 – în organizaţiile de construcţii din regiunea Crimeea[52]. După datele din arhivă, în 1948-1950 din Moldova au fost selectate 25000 de persoane, iar în 1948-1960 numărul lucrătorilor, trimişi peste hotarele republicii, a ajuns la 196 000 de oameni[53]. Alte cifre, cu privire la cei expediaţi la muncă, peste hotarele republicii, aduce L.Repida. După aceste date, în 1947-1948 şi în 1951-1965, din Moldova, au fost expediaţi la diferite lucrări peste 113 000 de oameni, în urma selectărilor organizate în 1947-1950 – 50 900 de oameni, iar prin sistemul rezervelor de muncă, numai în 1949 – 19 300 de oameni[54].
        Foametea din 1946-1947 a accelerat colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti - la 1 iulie 1946, în republică existau 2 colhozuri, iar la 1 iulie 1947 – 146, dar activitatea de realizare a acestora s-a început cu mult mai înainte. La plenara a III-a a CC al PC (b)M din 25-27 iunie 1944 A. Bordoviţân, preşedintele comitetului executiv din Rezina, menţiona că nu e posibil de a transpune metodele de lucru, pentru crearea colhozurilor de pe malul stâng al Nistrului pe malul drept al lui, deoarece populaţia de aici a trăit, în decurs de 25 de ani (inclusiv anii de război – R.Ş.), în alte condiţii. În general, în acest spaţiu domina o altă tendinţă. În aprilie 1945, secretarul comitetului raional de partid Târnova Korolikov, a prezentat către F.Butov şi N.Salogor un raport cu privire la începutul colectivizării din toamna anului 1945, prin propagarea conceptului de colectivizare în masă. Propuneri de acest fel au fost înaintate şi de alţi demnitari de partid, dar până la 1946 organele sovietice şi de partid nu au susţinut această idee. A „corectat greşeala” doar plenara a VII-a al CC PC (b)M din martie 1946, care a trasat cursul spre colectivizarea treptată. Încă un an în urmă, în mai 1945, fuseseră întocmite listele „chiaburilor”, confirmate de către comisarul poporului pentru securitatea statului I.Mordoveţ, în luna septembrie a aceluiaşi an. S-a început politica de limitare a bazei economice a „chiaburilor”. Numărul gospodăriilor colective în 1946-1948 a crescut de la 283 până la 46958, iar în ianuarie-septembrie 1949 – de la 89791 la 330489. În conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniştri al URSS, din 17 august 1947, Biroul CC şi guvernul republican au adoptat decretul despre depistarea, în judeţe, a gospodăriilor „chiabureşti” şi impozitarea lor[55].
        La 30 august 1947, se adoptă un alt decret comun al acestor organe: „Despre impozitarea gospodăriilor săteşti de pe teritoriul RSSM”, care a stabilit termenul de alcătuire a listelor noi de „chiaburi” până la 10 septembrie 1947. În total, în liste au fost incluşi 10154 de gospodării. În decretele sus-numite au fost elaborate şi criteriile după care erau depistate gospodăriile „chiabureşti”: utilizarea muncitorilor angajaţi sau a celor sezonieri; comerţul şi cămătoria; obţinerea veniturilor de la mori, uscătorii; arenda ascunsă a pământului ş.a. Impozitele pentru „chiaburi” au crescut cu 10-25%, în anul 1947, şi cu 20-50% în 1948, deşi cota parte a lor, în producţia agricolă constituia, doar 2,1%[56].
        În acelaşi timp, pentru colhozuri şi sovhozuri se creau condiţii foarte avantajoase. Li se ofereau serviciile parcurilor auto de tractoare, combine şi altă tehnică. Impozitele erau mult mai mici. Sugrumarea economică a impus pe mulţi „chiaburi” să părăsească RSSM. Cei rămaşi încercau să se împotrivească, abţinându-se de la livrări, aprinzând stogurile de fîn, defectând treieratoarele. Regimul a răspuns prin intensificarea represiunilor: numai în 1948, pentru eschivările de la livrările de pâine, au fost judecaţi 463 „chiaburi”. Cursul spre colectivizare capăta proporţii de masă în toamna anului 1948. Ministrul afacerilor interne al republicii, F.Tutuşkin, în scrisoarea adresată şefului său, ministrul de interne al URSS, S.Kruglov, enumeră 15 000 de chiaburi, care urmau să fie deportaţi. La începutul lunii decembrie 1948, ministrul securităţii republicii, I.Mordoveţ, prezintă cifra de 33640 de „chiaburi”[57].
        Drept temei legal pentru deportare a servit „Regulamentul cu privire la ordinea aplicării deportării a cărorva categorii de infractori”, elaborat de L.Beria încă la 29 mai 1941. La 17 martie 1949 Biroul CC al PC (b) unional pentru RSSM, CC al PC (b)M şi Consiliul de Miniştri ai republicii, s-au adresat către Biroul Politic al CC al PC (b) unional, cu cererea de a fi confirmată decizia despre expulzarea „chiaburilor”, în termenele stabilite de organele unionale. La 6 aprilie 1949, Biroul Politic al CC unional a aprobat decizia Consiliului de Miniştri al URSS privind expulzarea „chiaburilor”. La pregătirea relegării a zecilor de mii de oameni a contribuit şi Congresul al II-lea al PC (b) M, care a avut loc în februarie 1949. Preşedintele Biroului CC unional pentru RSSM, V.Ivanov, menţiona la acel congres:„Trebuie să fie educat poporul moldovenesc în spiritul urei şi luptei cu duşmanii poporului sovietic”[58].
        În aprilie-mai 1949, organele de securitate ale RSSM au început pregătirile pentru deportarea „chiaburilor”. Teritoriul RSSM a fost împărţit în 8 sectoare operative: or.Chişinău, judeţele Bălţi, Bender,  Cahul,  Chişinău, Orhei, Râbniţa, Soroca. Lucrul pentru depistarea familiilor „chiaburilor” şi prezentarea actelor respective  se înfăptuia după indicaţiile în scris ale împuternicitului Ministerului Securităţii de Stat al URSS, general-maiorul I.Ermolin şi locţiitorului Ministrului de Interne al URSS, N.Selivanovski. La 28 iunie 1949, a urmat decretul Consiliului de Miniştri al republicii „Despre expulzarea din RSSM a familiilor chiaburilor, negustorilor şi moşierilor”, iar la 30 iunie, 1949 – despre confiscarea averii celor expulzaţi[59]. Conform datelor lui V.Pasat, în cadrul operaţiunii speciale din 6-7 iulie, 1949, au fost expulzaţi 11606 de familii (34761 de oameni)[60]. După afirmaţiile conducerii republicii, operaţiunea a fost realizată cu un larg sprijin al maselor sărace şi mijlocaşe ale ţăranilor[61].
        Familiile ridicate au fost transportate în regiunile Tiumen, Irkutsk, ţinuturile Altai şi Habarovsk, Republica Bureat-Mongolă, unde fiind ostracizaţii au fost repartizaţi la lucru în colhozuri, sovhozuri şi industria forestieră. În anii ce au urmat, au fost depistate încă 2745 de persoane care evitaseră deportările, dar propunerea CC al PC (b) M din 1952, de a exila aceste persoane, n-a fost acceptată de Moscova, care considera, că în noile condiţii trebuie folosite metode mai puţin drastice. Ultima acţiune de acest fel a constituit expulzarea iehoviştilor din 1-2 aprilie 1951, când au fost deportate 723 de familii (2617 persoane). În urma acţiunilor represive şi de intimidare, desfăşurate de regimul sovietic, către anul 1950, agricultura RSSM în general a fost colectivizată[62].
        Savantul român S.Achim a relevat unele totaluri ale deportărilor în masă din anii ’1940-’1950, în care au fost incluşi şi cei care au fost recrutaţi cu forţa la munca peste hotarele republicii. Acest autor menţionează, că în anii 1944-1949, conform datelor necomplete, în zonele îndepărtate ale URSS au fost trimise 80 000 de persoane, iar în anii 1949-1960 – încă 96 000 de persoane[63]. După părerea noastră, deportările din 1949 şi 1951 fac parte din procesul general de deznaţionalizare a RSSM, care organic este legat de politica migraţionistă a regimului totalitar, numai că în cazul deportărilor avem de a face cu o întreagă pătură socială, intimidată şi evacuată cu ajutorul forţei armate şi al organelor de securitate a republicii. Represiunile din anii ’40-’50 evidenţiază, în mod vădit, esenţa şi metodele regimului stalinist, în rezolvarea problemelor sociale şi naţionale[64].
        Problema reabilitării celor supuşi represiunilor din Moldova nu s-a impus decât în 1956. La sfârşitul anului 1954 au fost reabilitaţi, pe deplin, 15 oameni. Concomitent, au fost supuse revizuirii dosarele a 90 de condamnaţi, conform amnistiei din 27 martie 1953. După decretul din 17 septembrie, 1955, cu privire la „amnistia persoanelor, care au colaborat cu ocupanţii” în RSSM, aproape 3 000 de familii (10 000 de oameni) au fost supuse acţiunii acestui decret[65].
        La 19 august 1955, hotărârile Conferinţei Speciale, lichidate încă în septembrie 1953, puteau fi revizuite de către judecătoriile supreme, iar mai apoi – de Sovietele Supreme ale republicilor unionale. În 1954-1956 au fost revizuite cazurile a încă 5400 de condamnaţi, însă clasate au fost  numai 480 de dosare. În aceiaşi ani, a început şi procesul întoarcerii din exil a celor deportaţi: 25 000 de persoane (mai mult de 8 000 de familii), încă 124 de oameni au devenit fugari din locuri de detenţie. La 1 ianuarie 1957, în exil mai rămâneau 14 200 oameni, originari din Moldova, la 1 ianuarie 1958 – 9999, la 1 ianuarie 1959 – 605, aproape 50% dintre care erau iehovişti. Lichidarea restricţiilor pentru deportaţi se efectua în conformitate cu decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 19 mai 1958, cu privire  la „chiaburi”, foşti fabricanţi, conducători şi membri ai partidelor burgheze şi organizaţiilor antisovietice, membrii mişcărilor „naţionaliste”. Acestea prevedea graţierea tuturor. La 7 iunie 1960, s-a adoptat încă un decret al legislativului, conform căruia până la 1 august 1961, au fost eliberate 14 902 familii din RSSM din numărul total de 15 486 familii deportate, din ele – 5747 fără dreptul de a se stabili cu traiul pe teritoriul RSSM şi fără întoarcerea averii confiscate. În total, în 1956-1961, au fost reabilitate 1166 de persoane din RSSM[66].
        Cu toate interdicţiile, marea majoritate a deportaţilor s-a întors în RSSM şi locuiau la rude. Trăiau şi locuiau fără viză de reşedinţă. Situaţia lor era mai grea decât a foştilor prizonieri de război, în privinţa cărora CC al PCM şi Consiliul de Miniştri republican a adoptat în august 1956, o hotărâre, care obliga autorităţile locale să se ocupe cu angajarea lor în câmpul muncii. În RSSM foştii deportaţi, imediat nimereau sub supravegherea sectoarelor raionale de miliţie, care urmăreau să nu reînceapă activitatea antisovietică[67].
        Regimul totalitar avea motive pentru astfel de temeri în RSSM. Persoanele repatriate nu puteau uita acuzările nejustificate, din cauza cărora au pierdut în lagăre cei mai frumoşi ani din viaţă. Aceşti oameni au devenit un izvor de rezistenţă antisovietică. Numai în 1956, conform datelor preşedintelui Comitetului Securităţii Statului al RSSM, A.Prokopenko, în RSSM au fost răspândite 28 de documente antisovietice cu ameninţări la adresa activului sovietic şi de partid. În raioanele Cahul, Sângerei, Criuleni au avut loc încercări de a recrea  organizaţiile antisovietice. Mulţi dintre cei reîntorşi din exil, restabileau legăturile anterioare, cumpărau arme şi, îndeosebi, după Congresul XX al PCUS, au început propaganda antisovietică, în care predominau cerinţele de reîntoarcere a caselor şi a averii confiscate. Dintre aceştia, conform datelor lui V.Pasat, au fost: V.Vâşko din organizaţia „Sabia dreptăţii”, Cechârlan din „Frontul românesc de renaştere naţională”, Golan din „Partidul Libertăţii” şi alţii. Comitetul Securităţii de Stat, având reţeaua de agentură slăbită, nu putea face faţa situaţiei create[68].
        În perioada poststalinistă, procesul de strămutare a populaţiei a continuat cu aceleaşi ritmuri vertiginoase. Odată cu iniţierea campaniei pentru însuşirea ţelinei, zeci de mii de locuitori ai RSSM au fost trimişi în Kazahstan. În pofida faptului, că în Arhiva Naţională a Moldovei s-au păstrat documentele respective, numărul lor precis nu se cunoaşte nici astăzi. Condiţiile, în care se aflau muncitorii din Moldova, au fost îngrozitoare. Şeful Direcţiei  republicane pentru strămutarea populaţiei, A.Oleinik, deja în 1954 menţiona, că, în special, “Stalingradstroi” nu era pregătit  pentru primirea chiar a bărbaţilor – holtei. Locuinţe nu erau, în bordeie dormeau claie peste grămadă câte 50-60 oameni. În aceste localităţi era lipsă de cantine, puncte medicale, produse alimentare. Aceste lipsuri stimulau apariţia epidemiilor. Cei plecaţi scriau plângeri, renunţau la lucru[69], dar autorităţile locale nu luau nicio măsură pentru a ameliora situaţia creată. Chiar în 1958, urmaşul lui A.Oleinik, V.Damaskin, informa colegul său cazah, că muncitorii din Moldova sunt amplasaţi în cămine, absolut neacomodate pentru trai sau direct în câmpii[70]. Unii conducători, sub impresia numărului grandios al celor noi veniţi, încetau să-i mai calculeze şi îi numărau, ca pe nişte animale, după «capete» (“Câte capete ai adus?”, cum se exprima I. Maistrenko, şeful unei  secţii al Direcţiei moldoveneşti de strămutare a populaţiei)[71]. Alţi “novatori”, pentru a stopa numărul celor ce  renunţau să muncească în cîmp, din cauza condiţiilor insuportabile de viaţă, au propus să înscrie în paşapoartele transmutaţilor următoarea remarcă: “a încheiat acord cu…pentru a munci…”, pentru că, în caz că abandonau serviciul fără permisiune specială sau evadau, această persoană să nu mai aibă posibilitatea de a se angaja la lucru niciodată (contabilul Svişciov)[72].
        Odată cu creşterea numărului celor strămutaţi, erau amplificate şi cerinţele faţă de dânşii. Selectarea, în Kazahstan, a început să fie efectuată cu ajutorul serviciilor mass-media, inclusiv a televiziunii, de 2 ori pe săptămână sau chiar mai des; la radiou sau televiziune (după 1958) erau transmise anunţuri speciale, cu principala condiţie, ca doritorii să nu aibă nişte “pete suspecte” în biografia lor anterioară[73]. Informatii despre persoanele care protestau împotriva “selectării organizate”, ajungeau imediat la “organele competente” (preşedintele colhozului “A.Andreev” Ţurcan)[74].
        Creştea şi geografia migrărilor. De exemplu, la 11 aprilie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM obliga Ministerul Agriculturii să aloce, în regiunea Groznâi (fosta Republica Ceceno-Inguşă) şi în regiunea Rostov a Federaţiei Ruse, câte 500 familii din doritori, în primul trimestru al a.1954. Înainte de plecarea masivă, în aceste regiuni trebuiau să fie trimişi reprezentanţii viitorilor migranţi, care trebuiau să ia cunoştinţă de situaţia locală. Se interzicea plecarea familiilor, care aveau în componenţa lor mai puţin de 2 oameni capabili de muncă, singuratici, familiile artificiale, formate din persoane, care nu se aflau în căsătorie oficială şi nu trăiesc împreună înainte de căsătorie, şi familiile, care înainte au fost strămutate, apoi au revenit în Moldova. Trebuie de menţionat, că toate raioanele, din care se planificau strămutarile, erau cele aflate pe malul drept al Nistrului, pentru că pe malul stâng exista “un deficit al populaţiei”[75].
        Comsomolul contribuia activ la selectarea tineretului la ţelina şi construcţia întreprinderilor. Astfel, în anii 1950-1960, annual, aproximativ 1000 de tineri – comsomolişti plecau, benevol sau obligatoriu, la “construcţiile economiei naţionale” din Moldova[76].
        Deoarece conducerea moldovenească intenţiona nu numai să îndeplinească, dar cu orice preţ să depăşească planul de strămutare a locuitorilor[77], multe întreprinderi şi organizaţii din Kazahstan au început să simtă excesul forţelor de muncă; s-a format chiar un deficit al locurilor de muncă. Pretendenţi la locurile de muncă erau atâţia încât o parte din trusturile şi organizaţiile din Kazahstan renunţau să mai primească muncitori din Moldova (în 1957 a refuzat “Karagandastroi”; iar în 1960 – 33 din 39 organizaţii din Kazahstan, pe adresa cărora veneau strămutaţii). Aceste decizii erau  motivate de lipsa locuinţelor, de absenţa  locurilor de muncă şi chiar de selectarea necalitativă[78]. Erau cazuri când diferite organizaţii din Kazahstan cereau de la colegii săi din Moldova să înceteze această strămutare a muncitorilor. Spre exemplu, reprezentantul “Kazahorgnabor” a fost nevoit să expedieze o telegramă, în care se spunea: “Fără anunţul nostru…vă rugăm să nu trimiteţi muncitori la construcţii”[79].
        Cu toate acestea, demersurile din Kazahstan nu erau luate în consideraţie de  conducerea moldovenească. În consecinţă şeful Direcţiei moldoveneşti pentru strămutare, V.Damaskin, a fost atenţionat că el a încălcat hotărârea Guvernului URSS şi a îndreptat în Kazahstan  muncitori, chiar dacă erau în afara planului de muncă. În legătură cu aceasta, “Kazahorgnabor” cerea ca aceste cazuri să nu mai aibă loc[80].
        Cererile insistente ale  kazahilor au impus conducerea moldovenească să corijeze adresele unde erau strămutaţi migranţii din Moldova. În 1960 creşte interesul  faţă de  Ural, regiunile fluviului Volga, Siberia, în care numai în a.1960 era planificată strămutarea nu mai puţin 4000 de oameni (în realitate au fost trimişi 4299, în loc de 800 familii – 887)[81]. Paralel, “Moldorgnabor” a înaintat altă idee monstruoasă – să se plângă pe colegii săi din Kazahstan, pentru că aceştia nu asigură primirea grupurilor mari de muncitori la construcţia întreprinderilor[82]. Pentru femeile din Moldova s-a găsit şi un domeniu specific de lucru – ele erau repartizate, la rugămintea “Kazahorgnabor”, în sovhozuri pentru creşterea şi culegerea tutunului[83].
        Ivan Bodiul, care a devenit la 29 mai, 1961, noul prim-secretar al PCM, explică în memoriile sale,  situaţia analizată anterior, cu privire la dislocarea locuitorilor Moldovei în afara hotarelor republicii, prin excesul enorm al rezervelor de muncă în republică, în special în sate[84]. Pentru lichidarea acestui neajuns şi pentru asigurarea locurilor de muncă, în timpul guvernării lui (1961-1980), pentru locuitori se construiau întreprinderi industriale mari – „Signal”, „Mezon”, „Sciotmaş”, „Volna” ş.a. I. Bodiul relevă, procentul moldovenilor în totalul populaţiei, în urma acestui proces (practic nu s-a schimbat): 64,0% în 1960, 64,1% în 1980[85].
        Însă, procesul strămutării localnicilor din republică, în perioada “bodiulistă”, nu s-a micşorat, ci invers a crescut esenţial. Numai în 1954-1967, într-o singură republică sovietică – Kazahstan, erau trimişi circa 40 000 de muncitori. Această cifră nu include familiile strămutate[86].
        După cum deja s-a menţionat, în 1967, în RSS Moldovenească a fost creat Comitetul de Stat al Consiliului de Miniştri pentru folosirea braţelor de muncă, în frunte cu A.Barcari. În memoriile sale, acest funcţionar, având cunoştinţe profunde în domeniu, relatează  emotiv, cum Comitetul pe care-l conducea, soluţiona diferite probleme legate de angajarea la muncă a locuitorilor republicii, însă nu scrie nici un cuvânt despre strămutarea lor peste hotarele Moldovei, care a continuat toată perioada lui de conducere  (1967-1977)[87]. Urmaşul lui, P.Iakubovski, care conducea Comitetul de Stat pentru Muncă în 1977-1990, în memoriile sale, scrie despre această perioada numai câteva pagini, dar şi el  tăinueşte cu încăpăţinare, privitor la problema strămutării resurselor de muncă, din Moldova în alte republici[88]. Pentru ambii autori menţionaţi, acest fenomen parcă nu ar exista. Acest „lapsus”, considerăm noi, era realizat intenţionat, poate pentru a nu oferi argumente savanţilor contemporani, în critica conducerii moldoveneşti din acea perioadă, din componenţă a  cărei făceau parte, şi pentru a fi scutiţi de acuzările participării lor personale în procesul de deznaţionalizare a Moldovei.
        În pofida construcţiilor multor fabrici şi uzine, în 1961-1980, cu care I.Bodiul se mândreşte, şi are dreptate, pentru că acestea au constituit baza complexului  industrial al Moldovei, creat în anii respectivi, totuşi, problema asigurării locuitorilor Moldovei cu locuri de muncă  nu era soluţionată. Chiar la mijlocul lucrărilor agricole, în iulie, 1967, numai în raionul Donduşeni, 20% (10326 persoane) nu erau asigurate cu locuri de muncă[89]. Aceştia alcătuiau „fondul uman”, care putea fi orientat oricând în alte republici, unde se găseau locuri de muncă. S-au schimbat numai rutele prin care locuitorii Moldovei erau trimişi la muncă. În anii ’70 ai sec. XX, aceste direcţii erau: construcţia magistralei Baical-Amur, regiunea Tiumen, în care s-a început extragerea petrolului şi a gazului din zăcămintele locale, Nordul şi Orientul Îndepărtat, Ucraina şi Kazahstan. Această experienţă continuă până la sfârşitul anilor ’80 [90].
        Ca urmare a unei astfel de politici, deja spre anii ’70 moldovenii locuiau în toate republicile URSS: Federaţia Rusă – 87500; Ucraina – 265900; Belarus – 1800; republicile transcaucaziene (Azerbaidjan, Gruzia, Armenia) – 4200; republicile baltice – 2600; republicile Asiei Mijlocii – 31600, inclusiv Kazahstan- 26000[91]. În continuare, autorul citat, V.Zelenciuc, constată că numărul moldovenilor numai pentru perioada 1959-1970 aproape s-a dublat în Belarusi, Estonia, Armenia, Turkmenistan. A crescut de 4 ori în Lituania, s-a mărit cu 25000 – în Federaţia Rusă, iar în Ucraina – cu 24 000[92]. În conformitate cu datele următorului recensământ, care a avut loc în 1979, numărul moldovenilor în Ucraina s-a majorat cu 27400 de persoane şi a ajuns la 293500 de oameni; în Federaţia Rusă – cu 15000 (102100 persoane); Kazahstan – cu 4000 şi a constituit 30200 ş.a[93]. Totodată, Moldova rămânea o republica  cu un  volum relativ mare de migranţi, veniţi din alte republici. Acest proces s-a început după război şi, parţial,  compensa pierderile republicii din perioada războiului (64 000 de persoane, în total s-a evacuat circa 350 000 – R.Ş.), ce a contribuit la creşterea, în 1979 (în comparaţie cu 1959 şi 1970), a numărului de ruşi şi ucraineni, care locuiau în republică[94]. Alţi autori sovietici, confirmă că, în  perioada anilor 1959-1983 numărul celor veniţi în republică depăşea aproximativ cu o 1/3 numărul celor plecaţi din ea[95]. Aceeaşi sursă, ne accentuează că Moldova a avut un schimb demografic pasiv cu 10 din 14 republici sovietice. Excepţie făceau numai Federaţia Rusă, în care, după datele oficiale, au plecat cu 7% mai mult decât au venit şi republicile baltice (Letonia, Lituania, Estonia) – cu 10% mai mult[96]. B.Vizer şi I.Cereş completează cele spuse cu informaţia că exodul populaţiei din Moldova începe să depăşească numărul celor veniţi în republică numai după a.1975[97].
        Nici un autor sovietic nu prezintă datele concrete cu privire la faptul câţi au emigrat din Moldova şi câţi au venit în republică. Demograful S. Bakurski contrazice unele date oficiale, indicând că în 1961-1965, în medie pe an, în Moldova s-au evidenţiat 103000 acte de venire şi plecare a oamenilor, în 1966-1970 – 136000, în 1971-1975 – 182000, iar în 1976-1980 – 196000, fără a preciza numărul celor veniţi şi celor plecaţi din republica[98]. Nu putem trece cu vederea şi cuvintele „acte evidenţiate”, de unde  conchidem, că erau şi acte neevidenţiate, necontrolate de autorităţi. Câte au fost ele, nu indică niciun cercetător, care s-a ocupat de această problemă. Iar cifrele, care, totuşi, au devenit cunoscute, ne permit să tragem unele concluzii destul de viabile. În 1971-1975, în Moldova au venit 528300 persoane şi au plecat 380700, în 1976-1980 – respectiv 522900 şi 423200; în 1981-1985-594900 şi 451300, în 1986 – 124300 şi 97700[99]. Cifrele prezentate argumentează, că numărul migranţilor în Moldova, în anii ’70 se afla aproximativ la un nivel cu numărul celor plecaţi şi numai în anii ’80 a început să crească esenţial (chiar în 1989 au venit mai mult de 90 000[100]). Acest fenomen bloca creşterea prezenţei moldovenilor în componenţa naţională generală (în procente). Subliniem, că venirea masivă a populaţiei rusofone în Moldova se efectua în condiţiile când în republică erau atestaţi zeci de mii de şomeri (în 1989 au fost înregistraţi mai mult de 160 000)[101]. În afară de aceasta, specificăm şi faptul că venirea migranţilor în republică, după 1980, din motive rămase până astăzi necunoscute, se efectua, fără intermediul Comitetului de Stat pentru Muncă, de aceea numărul real de migranţi, în general nu poate fi stabilit cu precizie[102].
        În literatura sovietică şi postsovietică, niciodată nu era reflectată problema  efectuării selectării organizate din Moldova în alte republici. Analizând puţinele mărturii, încercăm să restabilim acest proces. O mare parte din cei selectaţi  nimereau în diferite regiuni ale URSS, datorită îndreptărilor venite din partea biroului republican pentru angajarea la muncă. În această organizaţie se adunau invitaţiile din diferite şcoli profesionale, fabrici, uzine etc. Doritorilor din Moldova, în special tineretului, i se propunea să plece în regiunea menţionată, cu invitaţia pentru angajarea la muncă sau admiterea la studii (de obicei, fără examene) şi obţinerea în viitor a diferitor profesii tehnice – electrician, sudor, croitor etc[103]. Сa urmare a acestor invitaţii, cum ar fi “şantierele comsomoliste”, în anii 1970-1980 părăseau baştina peste 20000 de comsomolişti, iar în locul lor veneau 10000-15000 reprezentanţi ai tineretului din alte republici[104]. Сonducerea RSSM  exprima nelinişte atunci când numărul doritorilor de a pleca din rândul tineretului se micşora şi cerea de la Comitetul pentru Resursele de Muncă să forţeze selectarea muncitorilor şi îndreptarea lor, în conformitate cu planul în regiunile estice ale URSS. (Acest comitet, numai în 1974 a alocat 1,5 mln. de ruble locuitorilor satelor, cu scopul de a stimula strămutarea populaţiei, iar, în general, pe URSS în aceste scopuri au fost alocate 156 mln. de ruble[105]. Conform instrucţiunii Comitetului de Stat pentru Muncă al RSSM, la noul loc de muncă din republică, puteau fi angajaţi numai bărbaţi până 55 ani şi femei până 50 ani. Сelor veniţi li se promiteau cămine, apartamente, salariu majorat, scutirea pe timp îndelungat, de achitare a serviciilor comunale, ajutoare materiale etc[106]. Când informaţia despre aceste şi multe alte beneficii strict secrete, fapte ce au început să pătrundă în presă, graţie informatorilor ziarişti, care au publicat articolele, legate de fenomenul migraţiei, aceştia au început să se dezică de spusele proprii[107].
        O problemă aparte o constituie soarta celor 25000 de deportaţi din republică la 13-14 iunie 1941, a celor deportaţi la 6-7 iulie 1949 şi la 1-2 aprilie 1951 – „duşmani ai puterii sovietice”, „chiaburi” şi iehovişti (încă circa 40000 de oameni).
        Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie - 4 iulie 1940, constituind foşti funcţionari ai statului român sau din cei suspectaţi de colaborare cu administraţia română. În următoarele luni au fost arestate alte circa 2000 de persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate, în care regimul sovietic nu avea încredere.  Cele mai importante arestări ale populaţiei locale vor avea loc in ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie, 1941. Operaţiunea principală de intimidare şi deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie, 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Moldova între Prut şi Nistru, Bucovina de Nord si ţinutul Herţei. Dintre acestea, 6250 urmau să fie arestate, iar 26173 - exilate. În total, în primul an de ocupaţie sovietică, au avut de suferit - prin arestare sau deportare - nu mai putin de 86 604 locuitori din Moldova, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei[108].
        A rămas necunoscută cifra celor, care au emigrat în România, în procesul de retragere a armatelor române din Moldova, în martie şi august, 1944. Datele stabilite privind numărul pedagogilor şi medicilor, aflaţi pe teritoriul fostei RSSM la 1 ianuarie, 1941, confirmă faptul că majoritatea au fugit în România. În cele  41 din 60 raioane, existente până iunie 1941, din 8485 pedagogi au rămas 3240, din 822 medici – 135. Informaţia despre alte 19 raioane există numai parţial sau  lipseşte totalmente[109].
        Era foarte complicată soarta celor care s-au refugiat în România şi s-au “împrăştiat” prin diferite raioane ale ţării, cu siguranţa că au scăpat de sub represiunile sovieticilor. Un exemplu ne poate servi biografia familiei Coloşenco, care până în 1944 au locuit în judeţul Tighina (s.Cârnăţenii Noi). Familia a fost evacuată din Moldova în martie 1944. A peregrinat în judeţele Argeş, Hunedoara, Gorj şi Tutova, trecând prin situaţii pline de capcane, ameninţată incontinuu – ulterior şi de politica sovietizării României, ajungând să fie deportaţi în lagărele staliniste – tristă amintire a îndepărtatei Siberii - până în aprilie 1964[110]. Bunicii şi tatăl lui Laurenţiu Bodrug s-au refugiat în satul Birda, judetul Timiş. În 1951 şi bunicii, şi părinţii au fost deportaţi în Baragan, în satul Viişoara, judeţul Ialomiţa, unde s-a născut Laurenţiu şi a mers la şcoala în clasa I. Dupa ridicarea restricţiilor imobiliare, nu au avut unde să se ducă şi au venit în Buftea, unde s-au stabilit cu traiul în anul 1962.
        Legea nr.290 din 2003 prevedea acordarea despăgubirilor celor care şi-au pierdut bunurile, în urma refugiului din 1940 şi 1944. În calitate de moştenitor legal al bunicilor, Laurenţiu a scris o cerere către Arhivele Republicii Moldova, prin care a solicitat date despre pamântul pe care l-au lasat în Coşcodeni şi casa în care au trăit, dar a primit un răspuns care se referă numai pământ, fără niciun amănunt despre casă şi anexele gospodăresti. Moştenitorul a insistat şi la cealaltă parte a averii, dar dânşii nu au răspuns[111]Părinţii lui Lucian Dorovschi deţineau o casă cu 20 de camere, cu restaurant şi băcănie, „un fel de han” şi au fost nevoiţi să abandoneze tot ce aveau şi să se refugieze la Craiova. Au murit în 1984[112].
        Zeci de mii de refugiaţi din regiune au nimerit la 4 aprilie 1944, la Gara de Nord a Bucureştilor, sub bombardamentul aviaţiei anglo-americane. Garniturile de refugiaţi au fost făcute praf, au murit mii de oameni[113].
        Un compartiment separat în articolul nostru îl constituie exodul din 1944-1991 al lucrătorilor de partid şi de stat, al oamenilor de cultură, care reprezentau naţionalitatea băştinaşă. Considerăm necesar să relevăm, că până anii ’70, moldoveni de origine, rar se îndreptau pentru efectuarea serviciului de stat în afara republicii. Acei, care totuşi plecau din Moldova, lucrau în structurile similare în Ucraina. Această situaţie se referă la preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al RSSM între 13 noiembrie 1945 – 18 iulie 1946, Nicolai Coval, care la 18 iulie 1946, devine şi prim-secretar al PC (b)M (până 6 iulie 1950). În 1950 el a fost eliberat din funcţie pentru familiarism şi pentru susţinerea tendinţelor de clan în conducerea republicii[114]. În 1950-1951 el făcea studii la cursurile primilor secretari ai CC al PC al republicilor unionale, după absolvirea cărora în 1951 a fost trimis la lucru în Ucraina, într-o funcţie mai joasă – vicepreşedinte al Comitetului Executiv Regional Nicolaev şi preşedinte al Comitetului Regional de planificare Nicolaev. În 1956, el a fost eliberat din funcţia de preşedinte al comitetului regional  de planificare, iar în 1958 – şi din vicepreşedinte al comitetului executiv regional. A revenit în Moldova, unde deja în decembrie 1958, a devenit vicepreşedinte al Comitetului Republican pentru Planificare. După această, începe urcarea lui pe treptele ierarhice. În 1959 a devenit prim-vicepreşedinte al acestui Comitet, iar în 1961 – şi preşedinte, după care a urmat, în 1965 numirea lui în funcţie de prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. În 1967 demisionează din ambele funcţii, din cauza bolii, iar în 1970 a decedat[115].
        Una din puţinele excepţii de la această regulă o constituie viitorul prim-secretar al CC al PCM, I.Bodiul. După cum se ştie, în anii ’50 el a condus câteva comitete raionale de partid (în 1950-1952 – Comitetul raional de partid din Chişinău; 1954-1955 – Volontirovka; 1955-1956 – Olăneşti) şi lucra în aparatul Guvernului republicii (1952-1954). El a reuşit să se manifeste prin rezultatele activităţii sale, în urma cărora a fost unul dintre puţinii moldoveni din acea perioadă, care a fost trimis la studii la Şcoala Superioară de Partid de pe lângă CC al PCUS din Moscova (1956). Absolvind-o în 1958, I. Bodiul în 1958-1959 a fost instructor al secţiei organizatorice al CC al PCUS, iar deja în 1959 e trimis înapoi, în Moldova pentru a ocupa funcţia de secretar al doilea al CC al PCM[116].
        Despre lucrătorii de partid şi de stat, care s-au stabilit cu traiul la Moscova, din motive de serviciu, în anii ’60 (în afară de cele legate de studii), care au deţinut posturi înalte, nu am identificat anumite date. Referitor la anii ’70, exemplificăm prin Alexandru Diordiţa, ministru al finanţelor al RSSM în 1946-1955, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în 1955-1958, iar din 23 ianuarie 1958 – şi preşedintele acestuia,  Din 23 ianuarie 1958 până în 15 aprilie 1970, a fost şeful Guvernului republicii[117]. La 15 aprilie 1970, a fost eliberat din această funcţie şi rechemat la Moscova, unde a devenit vicepreşedinte al Comitetului unional pentru preţuri. Funcţia aceasta a deţinut-o până în 1988,  la 77 ani. Apoi s-a pensionat, rămânând cu traiul la Moscova. În 1996, el a primit şi a acceptat invitaţia de a se transfera cu traiul în Moldova, unde i s-a repartizat apartament, însă a decedat la 1 aprilie 1996,  în urma unei crize cardiace[118].
        În lista celor care au fost invitaţi să activeze la Moscova, în acest deceniu, îl menţionăm pe  Petru Lucinschi, care în 1967-1971 era prim-secretar al CC al ULCT, în 1971-1976 – secretarul CC al PCM, în 1976-1978- prim-secretar al Comitetului orăşenesc de partid Chişinău, iar în 1978-1986 – şef-adjunct al secţiei organizatorice al CC al PCUS. În 1986-1989, acesta a activat ca secretar al doilea al CC al PC din Tadjikistan. În 1989, revine în Moldova, fiind numit prim-secretar al CC al PCM (16 noiembrie 1989-7 februarie 1991). În februarie 1991, a fost rechemat la Moscova, unde l-au numit în funcţie de secretar CC al PCUS şi inclus în componenţa Biroului Politic. Spre sfârşitul a.1991, revine în Moldova, unde e ales preşedinte al Parlamentului (1993-1997), preşedintele ţării (1997-2001) şi trăieşte pînă-n prezent[119].
        Trebuie să evidenţiem şi biografia lui  P.Pascari. Acesta, deja la vârsta de 33 de ani (1962), a devenit  secretar al CC al PCM şi s-a aflat în această funcţie până în 1970. Apoi a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM (1970-1976), însă în 1976 a fost transferat, din motive de serviciu, la Moscova, unde a fost desemnat prim-vicepreşedinte al Comitetului unional pentru planificare. În această funcţie, el  a activat până 1990, apoi a fost rechemat în Moldova, fiind numit, pentru a doua oară şeful guvernului Moldovei (10 ianuarie 1990). La 24 mai 1990, sub presiunea atacurilor permanente asupra lui, în presa republicană şi în Sovietul Suprem al ţării, a demisionat şi a revenit la Moscova. Acolo e ales, în 1991, directorul întreprinderii „Торговый Дом- Молдова- М”, devenind mai târziu şi conducătorul comunităţii moldovenilor la Moscova[120].
        În anii '80, la Moscova, mai lucrau câţiva originari din Moldova. Acelaşi  I.Bodiul, care după demisia sa din funcţia de prim-secretar al CC al PCM (22 decembrie 1980), a devenit vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al URSS, responsabil pentru sfera socială. În această funcţie el s-a aflat până în octombrie 1985, când a demisionat împreună cu guvernul lui N.Tihonov[121].
        Astfel şi P.Petric, care, în 1980, e secretar al Comitetului Central al PCM pentru problemele ideologice, ocupă această funcţie până în 1986. După demisie, el s-a stabilit cu traiul la Moscova, unde, în prezent, conduce organizaţia de veterani ai Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei[122].
        Urmaşul lui I.Bodiul, în funcţia de prim-secretar al CC al PCM, S.Grossu, ocupa această funcţie până 16 noiembrie 1989, când, în urma cercetării evenimentelor din 7 şi 10 noiembrie 1989, care au arătat incapacitatea lui de a ţine sub control situaţia, a fost nevoit să demisioneze. În 1989-1991, acesta a lucrat în calitate de ataşat pentru agricultură în ambasada URSS la Mexic, iar după prăbuşirea URSS  a revenit în Moldova, unde a creat şi conduce, până în prezent, întreprinderea pentru producerea vinurilor „Productimpex” (Taraclia)[123].
        Fostul conducător al comsomolului moldovenesc, în perioada 1962-1967 Gh. Lavranciuc, a trecut, în 1967, la serviciu, în organele securităţii statului, devenind vicepreşedintele CSS RSSM pentru problemele cadrelor. Deţine această funcţie până în 1985, apoi s-a transferat în funcţia de ministru de interne, iar în 1989-1990 a lucrat în calitate de preşedinte al Comitetului Securităţii Statului, în grad de general-maior. Cu câteva săptămâni după numirea guvernului M.Druc, a demisionat din funcţie şi a trecut cu serviciul în organele Comitetului Securităţii de Stat al URSS, iar după 1991- în Serviciul Federal de Contraspionaj şi Serviciul Federal de Securitate al Rusiei. A demisionat în 1998, în grad de general-locotenent, rămânând cu traiul la Moscova[124].
        Originar din Moldova, M.Kodin, în 1966-1973, a lucrat în diferite funcţii la CC al ULCT al Moldovei, în 1973-1976, transferându-se la Moscova, în secţia organelor comsomoliste a CC al ULCT unional. După aceasta, revine în Moldova, fiind, în 1976-1979, şeful secţiei organizatorice a Comitetului orăşenesc de partid Chişinău. După plecarea lui P.Lucinschi, care l-a susţinut în cariera sa, la Moscova, în 1980 pleacă în acelaşi oraş şi devine lucrător în secţia generală al CC al PCUS. Cu revenirea lui P.Lucinschi, în Moldova, repetă ruta acestuia, devenind şeful secţiei organizatorice al CC al PCM (din decembrie 1989). Însă, în ianuarie 1991, este rechemat la Moscova, fiind numit vicepreşedintele Comisiei Centrale de Control al PCUS, râmânând în continuare la Moscova[125].
        Grigore Eremei, care mult timp a deţinut funcţia de vicepreşedinte al guvernului republicii (1969-1980, inclusiv din 1973 – prim-vicepreşedinte), iar în 1980-1991 a fost preşedinte al Consiliului Republican al Sindicatelor, fiind totodată şi membru al Biroului CC al PCM, la 7 februarie 1991, a devenit primul secretar al CC al PCM, a intrat, conform  funcţiei, în componenţa Biroului Politic al CC al PCUS. După prăbuşirea URSS, nu s-a pierdut şi a activat în funcţia de ambasador al Moldovei în Belarus, în România, iar în 1998-2001 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova[126].
        A lucrat la Moscova în aparatul CC al ULCT şi CC al PCUS şi alt reprezentant ai Moldovei, care a devenit cunoscut deja după căderea URSS. Dumitru Diacov, în anii ’70-’80 lucra în CC al  Uniunii Leninist-Comuniste a Tineretului (ULCT) unional, iar în 1988-1989 era referent în Secţia Relaţii Externe al CC al PCUS. În 1989-1991 deţine funcţia de şef al biroului TASS, în România. În 1993-1994 a activat la ambasada Moldovei în Rusia. În 1994-2001 este deputat în Parlamentul Moldovei, în această perioadă, e ales vicepreşedinte al Parlamentului (1995-1997), iar în 1998-2001, după retragere este avansat în post, devenind preşedintele Parlamentului. În  2005-2009, până în prezent – deputat în Parlament, lider al fracţiunii parlamentare PDM, din 2009 – preşedintele de onoare al PDM[127].
        Referitor la situaţia intelectualităţii din Moldova în perioada postbelică, constatăm următoarele: exodul acestui strat al populaţiei după 1944, din republică, peste hotarele URSS a fost blocat. Reprezentanţii elitei intelectuale, ai fostei RASSM (L.Repida, A.Lazarev ş.a.), în urma pierderilor umane în perioada războiului, au ocupat poziţii de conducere în republică.  Intelectualităţii de pe malul drept al Nistrului i se oferea un timp pentru restabilire, obţinând studii superioare respective şi experienţă în sferele de activitate, alese de ei. Aceste circumstanţe au şi condiţionat stabilitatea relativă a intelectualităţii în republică, după 1944. Însă, anume această parte a intelectualităţii moldave a “tulburat apele”. Unii reprezentanţi, în perioada 1960-1980, au părăsit baştina. Au existat diferite evenimente, care au condiţionat această neregularitate.
        Exemplu în acest sens, este soarta celui mai mare scriitor al Moldovei, din a doua jumătate a sec. al XX-lea, Ion Druţă. Deja în 1955-1956, a apărut piesa lui – “Casa Mare”, care a devenit cunoscută în republică. Totodată, publicarea ei în revistele literare, sub diferite pretexte, se tărăgăna câţiva ani. Când această lucrare a fost totuşi publicată în revista “Днестр”, şeful secţiei de propagandă şi agitaţie a CC al PCM, A. Medvedev, cunoscut prin atitudinea sa şovinistă faţă de orice manifestare a spiritului naţional, personal, a cerut de la redacţia revistei să nu i se achite autorului onorariu, pentru că textul, care a fost atunci pregătit pentru montare în teatre, chipurile, conţine unele momente denigrătoare pentru imaginea omului sovietic, iar personajele sunt negative, şi nu corespund unui model prestabilit. Ca urmare, I.Druţă, timp de jumătate de an, a trăit fără nici un ban. Când răbdarea scriitorului s-a rupt, el a atenţionat CC al PCM că va apela la judecată, pentru a obţine onorariu. Atunci A.Medvedev a ordonat redacţiei să ramburseze autorului 1500 de ruble  (în loc de 4500-5000 de ruble vechi (înainte de reforma bănească din 1961), suma care trebuia să fie plătită conform volumului lucrării). Redacţia i-a achitat lui I.Druţă 2000 de ruble, iar alte câteva mii au trecut în venitul ei.
        În continuare a devenit cunoscut faptul că Druţă trebuie să fie lipsit de apartamentul său în oraş, deoarece casa din care locuia el, trebuia să fie demolată. Druţă a scris plângere către noul al doilea secretar al CC al PCM, N.Melnicov (1961-1965). În urma cercetării cazului a fost demis din funcţie, şeful direcţiei orăşeneşti de locuinţe, dar situaţia lui Druţă a rămas neschimbată şi el nici nu a primit confirmări, că ceva s-ar putea îmbunătăţi. După toate acestea, Druţă, a plecat la Moscova, unde avea câţiva cunoscuţi. În Moscova, el întâmplător, s-a întâlnit cu acelaşi N.Melnicov, care l-a întrebat cu ce ocazie se află aici. Druţă a răspuns că Moscova îl hrăneşte, iar în Chişinău nimănui nu-i pasă de el. Pentru a.1960 nu a primit nimic[128]. La cercetarea acestui caz, şeful Direcţiei pentru problemele artelor, S.Tanasevski, a declarat că Druţă nu a fost interzis în Moldova. Concomitent, din cele spuse de Tanasevski, s-a făcut cunoscut, că pentru a.1959, Druţă a obţinut 30 000 de ruble, pentru a.1960 – 3000, iar pentru a.1961 – 0, deoarece nu a prezentat nimic pentru publicare. Prin acest fapt, Tanasevski, practic, a confirmat că Druţă a trăit un an fără nici un ban[129].
        O situaţie scandaloasă s-a creat în jurul filmului “Человек идет за солнцем” (regizor – M.Kalik). Filmul a fost supus unei critici dure la o şedinţă a Biroului CC al PCM, din 1961, la care lui M.Kalik i s-a recomandat să introducă modificări serioase în film. Kalik a refuzat şi, demonstrativ, a părăsit şedinţa Biroului CC, iar mai târziu a obţinut permisiunea ca filmul să apară pe ecrane în varianta regizorului. Filmul a provocat reacţii absolut opuse. În pofida măiestriei în artă, talentului operatorului, filmul totuşi nu a plăcut multor locuitori ai republicii. Însă el a obţinut recenzii pozitive de la un grup de regizori cunoscuţi – M.Romm, I.Pâriev, Gr.Ciuhrai[130]. Aceştia l-au invitat pe M.Kalik la Moscova, iar mai târziu, în componenţa unor delegaţii culturale sovietice – şi peste hotare. După spusele lui I.Bodiul, M.Kalik permanent se plângea fiecăruia că în Moldova  nu este înţeles. Mai târziu M.Kalik a emigrat în Israel[131].
        Pe urmele lui I.Druţă, au mers regizorul I.Ungureanu şi şi actorul-cineastul E.Loteanu;  compozitorul E.Doga, care definitiv se stabilise cu traiul în Moscova în 1990, în prezent a revenit în Moldova[132]. După absolvirea studiilor actoriceşti, Ion Ungureanu a fost angajat, în anul 1960, ca actor la Teatrul „Luceafărul” din Chişinău, îndeplinind, în perioada 1964-1971 şi funcţia de director artistic al teatrului. Mai târziu a fost acuzat de naţionalism şi nevoit să părăsească RSS Moldovenească. Pleacă la Moscova, unde lucrează ca regizor la Teatrul Armatei din metropola rusă (1978-1989)[133].
        Mai complicată a fost soarta lui E.Loteanu. După plecarea de la studioul „Moldova-film”, în care a lucrat în 1962-1973, Loteanu s-a angajat ca regizor la studioul „Mosfilm” din Moscova. În anul 1985 a revenit în RSS Moldovenească, îndeplinind, în perioada 1987-1992, funcţia de preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova. A avut un rol important în formarea a două promoţii de regizori de film, în cadrul Şcolii superioare de regie. El a fondat Asociaţia experimentală de creaţie „Phoenix-M”, revista de teatru şi film "Lanterna Magică", fiind şi autorul emisiunii televizate "Se caută o stea", şi conducătorul cursului de actori de teatru şi film la Institutul de Arte din Chişinău. După 1992 a revenit la Moscova[134].
        Spre sfârşitul anilor ’80, din cei enumeraţi, a revenit definitiv la baştină numai I.Ungureanu, care în 1990-1994 a fost ministru al culturii[135]. I.Druţă a întreprins tentativă de a reveni.  Însă el nu a fost acceptat de colegii-scriitori din Moldova, fiindcă a refuzat să se reorienteze la valorile culturale româneşti, apărând identitatea naţională moldovenească, şi a fost nevoit să revină la Moscova. Regizorul E.Loteanu a rămas la Moscova şi acolo a decedat în 2003, cu toate că după 1989, şi-a revăzut patria de nenumărate ori.
        A locuit la Moscova până nu demult şi E.Doga, în pofida faptului că, în 1989-2008 de nenumărate ori a vizitat Moldova, cu diferite scopuri, obţinând şi “Ordinul Republicii”. În opinia noastră, aceşti oameni de cultură au rămas în capitala fostei URSS, din cauza nivelului ridicat de trai, al popularităţii pe care au avut-o şi o au şi  a faptului că duşmania faţă de oamenii cunoscuţi în Rusia se manifestă la un grad mai scăzut decât în ţara noastră.
        Investigând arhivele, monografii, diverse articole, am ajuns la următoarele concluzii: cercetătorii sovietici refuzau categoric, să accepte faptul că procesele migraţioniste  în republicile naţionale ale URSS şi, în special, exodul populaţiei băştinaşe, contribuiau  la rusificarea lor, negând chiar şi acest termen. În calitate de „aprofundare teoretică” a necesităţii acestui proces de deznaţionalizare, erau  înaintate unele „legităţi ale dezvoltării societăţii socialiste”: dezvoltarea forţelor de producţie, însuşirea resurselor naturale, excesul resurselor de muncă în unele spaţii (inclusiv în Moldova) şi deficitul lui în alte regiuni ale URSS. Foarte puţini savanţi menţionau că un rol principal îl constituia nivelul de trai, care, după cum li se promitea migranţilor, va creşte simţitor, după transmutarea lor în alte regiuni. În minoritate absolută rămâneau acei savanţi, care menţionau, că deja, în decenii apropiate, migraţia populaţiei în Siberia va deveni imposibilă, din cauza diferenţelor mari în tradiţii şi obiceiuri, a localnicilor şi a migranţilor. Cu ajutorul migraţiei se mai obţineau câteva beneficii: întărirea controlului Rusiei asupra teritoriilor ocupate şi mascarea diminuării  ritmului creşterii economice. Totuşi, unii autori propuneau, la această etapă a dezvoltării URSS, să nu fie grăbită lichidarea formaţiunilor naţional-statale, pentru că, la moment, încă nu s-au creat condiţiile necesare.
        Până în 1967 problemele migraţiei populaţiei erau ţinute sub control de câteva organizaţii (3, mai târziu - 2), în pofida faptului, că era foarte complicat de a efectua aceasta în condiţiile lărgirii procesului de selectare organizată a populaţiei în alte regiuni ale URSS.
        Cercetările efectuate la acest subiect, ne-au permis să conchidem o serie de idei importante. Având în vedere că exodul creierilor din republică se efectua în contextul general al politicii migraţioniste, desfăşurate de către conducerea URSS în RSSM, considerăm că primul val migraţionist din republică are loc (atât forţat – deportările, trimiterele la muncă în diferite regiuni ale URSS, cât şi benevol) – aproximativ, în 1940-1941 şi 1944-1949.
        A doua etapă, a exodului populaţiei băştinaşe, are loc în 1954-1960 şi este legată de trimiterea populaţiei la muncă agricolă în Kazahstan (ţelina).
        A treia etapă – de la mijlocul anilor ’60 – până la sfârşitul anilor ’80, de construcţia întreprinderilor mari, în URSS în condiţiile, când în Moldova exista excesul forţei de muncă.
        Aceste concluzii pot fi confirmate prin următoarele argumente. Chiar până la sfârşitul a.1940, peste hotarele republicii au fost trimişi peste 70 000 de oameni. După începutul războiului în condiţiile haosului şi dezordinii din republică au fost evacuate peste 350 000 de oameni (numărul total de populaţie atunci era 2,7 mln. de oameni). O parte din ei s-au adăugat la cei mobilizaţi de bună voie, rămânând în zonele, unde au fost evacuate, însă numărul lor nu se cunoaşte nici astăzi.
        După război a continuat procesul migraţiei organizate – la diferite întreprinderi industriale, fabrici, mine, şcoli de studii pentru fabrici şi uzine (FZO), şcoli profesionale, tehnicumuri etc. Aceasta a provocat rezistenţa activă a populaţiei băştinaşe din republică. Câţiva ani această luptă nu putea fi curmată de metodele aplicate de regimul sovietic (arestări, deportări la noul loc de muncă, condamnări ş.a.). Numărul total al celor trimişi după procedura selectării organizate, în comparaţie cu numărul celor deportaţi în 1941 (circa 25000 de oameni), în 1949 şi 1951 (circa 40000 de oameni) nu se cunoaşte nici astăzi. Nu este cunoscută nici cifra reprezentanţilor  intelectualităţii, care au fugit în 1944 în România.
        Noul val al “migraţiei organizate” se începe cu iniţierea campaniei hruşcioviste pentru însuşirea ţelinei.  Această campanie a implicat migrarea a zeci de mii de locuitori ai Moldovei. Creşteau treptat şi cerinţele faţă de cei strămutaţi. Comsomolul a jucat rolul important în angajarea tineretului la diferite întreprinderi şi “şantiere socialiste” în anii ’50-’80. Intenţia autorităţilor moldoveneşti era de a  îndeplini cu orice preţ,  şi chiar să a depăşi planul propus, se transforma în formele cele mai denaturate, când deja şi conducerea cazahă cerea de la colegii săi din Moldova să înceteze trimiterea migranţilor din motivul că nu îi pot asigura cu locuri de muncă. Totuşi, repartizările continuau. Mai târziu, însă, Direcţia principală pentru selectarea organizată a început să trimită migranţi din Moldova şi în alte raioane – Ural, Orientul Îndepărtat, Siberia de Vest etc.
        Deşi după venirea la putere a lui I.Bodiul, în 1961, în RSSM  s-a început creşterea rapidă a întreprinderilor industriale, muncitorii locali în mare parte plecau în afara republicii. Considerăm foarte important faptul că foştii conducători ai Comitetului de Stat pentru Resursele de Muncă (Comitetul de Stat pentru Muncă): A.Barcari şi P.Iakubovski evită chiar să pomenească tema exodului organizat de autorităţile republicane în memoriile lor.
        Savanţii sovietici, inclusiv cei moldoveni, până în 1990, nu oferă informaţii privitor la numărul migranţilor care au părăsit în această perioadă  Moldova, prezentând numai cifre generale cu privire la moldoveni care au locuit atunci în republicile unionale. Nu putem considera complete nici cifrele publicate de  Gh.Ciorănescu,  care susţine, că neodeportările în masă se pot împărţi cronologic în câteva etape: 1) 1940-1941 – 300 000 de persoane; 2) 1944-1949 – 250 000; 3) 1954-1964 – aproape 300 000; 4) 1965-1970 – nu avem date; 5) 1971-1975 – 380 000; 6) 1976-1980 – 423 200; 7) 1981-1985 – 451 300; 1986 – 97 700 ş.a.m.d. În total, republica a fost părăsită de 2 200 000 de oameni, dintre care aproape 850 000 au plecat în anii 1944-1964[136]. Opinia noastră se bazează pe faptul că arhivele fostului Comitet de Stat pentru Muncă şi a altor instituţii de resort nu sunt studiate detaliat nici până în prezent. Pentru a soluţiona această problemă sunt necesare investigaţii în arhivele din Moldova.





[1]       Şevcenco R. Viaţa politică în RSS Moldovenească (1944-1961). Chişinău: Pontos, 2007, p.32.
[2]       Бакурский С. Социально-экономические проблемы демографического развития МССР. Кишинев: Штиинца, 1984, 87 с.
[3]       Киркэ С. О механическом движении трудовых ресурсов и факторах, их обуславливающих// в сб.ст. Развитие промышленности и рабочего класса МССР. Кишинев: Издательство АН МССР, 1970, сс.116-125.
[4]       Федько З., Петровская Н. Интеллигенция Молдавской ССР (1940-1975). Источники, пути роста, структура. Кишинев: Штиинца, 1979, 97 с.
[5]       Лисецкий А. Вопросы национальной политики КПСС в условиях развитого социализма. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1977, 159 с.
[6]       Лисецкий А., Флока Е. Ленинская национальная политика КПСС в действии. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1974, 75 с.
[7]       Загородная Е. Демографические процессы в Молдавской ССР. Кишинев: Штиинца, 1971, 40 с.
[8]       Загородная Е., Зеленчук В. Население Молдавской ССР (социально-демографические процессы). Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1987, 172 с.
[9]       Зеленчук В. Население Молдавии. Кишинев: Штиинца, 1973, 64 с.
[10]     Проблемы исторической демографии СССР. Период социализма. Кишинев: Штиинца, 1985, 147 с.
[11]     Как больно…Сб.ст./ Автор-составитель – А.Бродский. Кишинев: Литература артистикэ, 1989, 632 с.
[12]     Депортэрь ши неодепортэрь. Алкэтуитор – К.Быркэ. Кишинэу: Картя Молдовеняскэ, 1990, 188 р.
[13]     Caşu I. „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989).Chişinău: Cartdidact, 2000, 214 p.
[14]     Şevcenco R. Op.cit.
[15]     Бодюл И. Дорогой жизни. Кишинев: Кушнир и Ко, 2001, 496 с.
[16]     Время выбрало нас…Воспоминания. Размышления. Редакторы – М.Чолак, Г.Кушнир. Кишинев: Tipografia Centrală, 2002, 586 c.
[17]     Vizer B., Cereş I. Adevărul despre Moldova sovietică în sistemul economic şi social al URSS (anii ’60-’80 ai secolului XX)// Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova. Anual istoric. 5. Chişinău: Pontos, 2004, pp.127-139.
[18]     Şevcenco R. Op.cit, p.32.
[19]     Лисецкий А. Ук.соч., с.58.
[20]     Зеленчук В. Ук.соч., с.50.
[21]     Там же.
[22]     Бакурский С. Ук.соч., с.40-41, 56.
[23]     Там же, сс.46-47.
[24]     Там же, сс.47-48.
[25]     Там же, с.41.
[26]     Şevcenco R. Op.cit, pp.32-33.
[27]     Бодюл И. Ук.соч., с.184.
[28]     Бакурский С. Ук.соч., с.57.
[29]     Şevcenco R. Op.cit, p.32.
[30]     Ibidem.
[31]     Ibidem, p.33.
[32]     Лисецкий А. Ук.соч., с.58.
[33]     Там же, сс.58-59.
[34]     Там же, с.58.
[35]     Там же, сс.56-58, 63.
[36]     Şevcenco R. Op.cit, pр.115, 118.
[37]     Ibidem, p.115; ANRM. F.3100, inv.1, d.1.ff.1-4; d.2. ff.14-16.
[38]     Şevcenco R. Op.cit., p.118; ANRM. F.3100, inv.1, d.18, f.15.
[39]     Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti,  1967, nr.2, art.22, p.79; nr.3, art.49, p.164; Ibidem, 1977, nr.1, art.2, p.3; Время выбрало нас…, сс.49, 568-569.
[40]     Arhiva Naţională al Republicii Moldova (în continuare ANRM), F.2848, inv.11, d.3, f.215; Şişcanu E. Regimul totalitar-bolşevic în RSS Moldovenească (1940-1952). Chişinău:Civitas, 1997, pp.77-78; Şevcenco R. Op.cit, p.33.
[41]     Şevcenco R. Op.cit, p.33.
[42]     Федько З., Петровская Н. Ук.соч., сс.15-16.
[43]     Зеленчук В. Ук.соч., с.43.
[44]     Мельтюхов М. Освободительный поход Сталина. Москва: Яуза; Эксмо, 2006, с.404.
[45]     Şevcenco R. Op.cit, p.33; Şişcanu E. Aspecte ale procesului de deznaţionalizare a Basarabiei (1940-1950) // Destin românesc, 1994, nr.4, p.81; ANRM, F.3100, inv.1, d.2, p.8; d.5, p.30.
[46]     Şişcanu E. Regimul..., p.78; Şevcenco R. Op.cit, p.34; Горда Ш. Машина диаболикэ а миграцией // ын «Депортэрь ши неодепортэрь»…, р.35-37, 39; ANRM, F.3100, inv.1, d.1, ff.1-4; F.3021, inv.1, d.266, f.261.
[47]     Şevcenco R. Op.cit, p.83.
[48]     Ibidem.
[49]     Ibidem, pp.83-84.
[50]     Ibidem, p.84.
[51]     Ibidem.
[52]     Горда Ш. Ук.соч., п.38; ANRM, F.3100, inv.1, d.6, ff.1, 6-7, 43-44.
[53]     Горда Ш. Ук.соч., п.39; ANRM, F.3100, inv.1, d.15.
[54]     Репида Л. Население Молдовы в интеграционных процессах. Кишинев: М.К.Инесса, 2000, сс.120-121, 124-125.
[55]     Şevcenco R. Op.cit, p.40.
[56]     Ibidem.
[57]     Ibidem, p.41.
[58]     Ibidem.
[59]     Ibidem.
[60]     Пасат В. Трудные страницы истории Молдовы. 1940-1950. Москва: Терра, 1994, с. 44.
[61]     Şevcenco R. Op.cit, p.41.
[62]     Ibidem, pp.41-42.
[63]     Achim S. Un popor adevărat nu pierde niciodată // Adevărul, 1991, 11 septembrie.
[64]     Şevcenco R. Op.cit, p.42.
[65]     Ibidem, p.85.
[66]     Ibidem.
[67]     Ibidem.
[68]     Ibidem, pp.85-86.
[69]     Горда Ш. Ук.соч., п.40; ANRM, F.3100, inv.1, d.34, ff.54, 60, 83.
[70]     Горда Ш. Ук.соч., п.41; ANRM, F.3100, inv.1, d.56, ff.102.
[71]     Горда Ш. Ук.соч., п.41.
[72]     Там же; ANRM, F.3100, inv.1, d.5, ff.61.
[73]     Горда Ш. Ук.соч., п.42; ANRM, F.3100, inv.1, d.40, ff.49; d.75, f.46.
[74]     Горда Ш. Ук.соч., п.42; ANRM, F.3100, inv.1, d.33, f.7.
[75]     Агаки A. Ук.соч., пп. 75-78.
[76]     Горда Ш. Ук.соч., пп.42-43; ANRM, F.3100, inv.1, d.272, f.68.
[77]     Горда Ш. Ук.соч., п.44; ANRM, F.3100, inv.1, d.51, ff.11-14.
[78]     Горда Ш. Ук.соч., п.44; ANRM, F.3100, inv.1, d.51, f.42; d.60, ff. 16-17, 22, 25, 32; d.65, f.105; d.81, f.133.
[79]     Горда Ш. Ук.соч., п.45; ANRM, F.3100, inv.1, d.60, f.32.
[80]     Горда Ш. Ук.соч., пп.45-46; ANRM, F.3100, inv.1, d.60, ff.60,91.
[81]     Горда Ш. Ук.соч., п.46; ANRM, F.3100, inv.1, d.65, ff.5, 142.
[82]     Горда Ш. Ук.соч., пп.46-47; ANRM, F.3100, inv.1, d.65, f. 108.
[83]     Горда Ш. Ук.соч., п.47; ANRM, F.3100, inv.1, d.69, f.3.
[84]     Бодюл И. Ук.соч., сс.175, 184-185.
[85]     Там же, с.207.
[86]     Горда Ш. Ук.соч., п.48; ANRM, F.3100, inv.1, d.164, f.47.
[87]     Баркарь А. Труд –основа моей жизни // в кн. Время выбрало нас…, сс.49-57.
[88]     Якубовский П. В русле времени // в кн. Время выбрало нас…, сс.568-570.
[89]     Горда Ш. Ук.соч., пп.48-49; ANRM, F.3100, inv.1, d.134, f. 17.
[90]     Горда Ш. Ук.соч., п.49; „Moldova”, 1989, nr.6, pp.16-17; Проблемы исторической демографии СССР…,с.118; Caşu I. Op.cit., p.113.
[91]     Зеленчук В. Ук.соч., с.49.
[92]     Там же.
[93]     Проблемы исторической демографии СССР…,с.113.
[94]     Там же, сс.110, 112, 119.
[95]     Загородная Е., Зеленчук В. Ук.соч., сс.92-93.
[96]     Там же, сс.93-94.
[97]     Vizer B., Cereş I. Adevărul despre Moldova sovietică în sistemul economic şi social al URSS..., p.136.
[98]     Бакурский С. Ук.соч., с.44.
[99]     Бешлягэ В. Витрежииле ноастре // ын „Депортэрь ши неодепортэрь”..., п.65.
[100]    Vizer B., Cereş I. Op.cit., p.136.
[101]    Ibidem.
[102]    Быркэ К. Пэсэрь фэрэ куйб// ын „Депортэрь ши неодепортэрь”..., п.89.
[103]    Лари Л. Никто и мы // в сб.ст. Как больно…, с.497; Быркэ К. . Ук.соч., с.85.
[104]    Быркэ К. Ук.соч.,, п.90.
[105]    Лари Л. Ук.соч., сс.498-499; Агаки А. Ук.соч., с.79-80; Быркэ К. Ук.соч.,, п.85.
[106]    Виеру Б. Нэпэстуиций // ын „Депортэрь ши неодепортэрь”..., п.164-165.
[107]    Быркэ К. Ук.соч.,, п п. 97-98.
[108]    http://politicom.moldova.org/news/raportul-tismaneanu-si-crimele-sovietice-din-basarabia-23445-rom.html
[109]    Агаки А. Фараония // Депортэрь ши неодепортэрь..., п.75.
[110]    http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Colo%C5%9Fenco
[111]    http://www.gds.ro/Eveniment/2008-11-05/Refugiati+in+propria+tara
[112]    www.gds.ro/Eveniment/2008-11-05/Refugiati+in+propria+tara&hl=despagubiti&tip=toate
[114]    Şevcenco R. Op.cit, p.86.
[115]    http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Coval
[116]    Бодюл И. Ук.соч., сс.66-68.
[117]    Şevcenco R. Op.cit, p.187.
[118]    www.az-dir.ru/fs/v132.shtml
[119]    Кто есть кто в Молдове. 1000 кратких биографий. 2007, №1, с.36; Şevcenco R. Op.cit, pр.185-186.
[120]    Кто есть кто…,с.46; Şevcenco R. Op.cit, p.186.
[121]    Бодюл И. Ук.соч., с.3; Кто есть кто…,с.8.
[122]    http://ecocell.front.ru/madenm.htm
[123]    Кто есть кто…,с.18.
[124]    Şevcenco R. Op.cit, p.188; Кодин М. Трагедия Старой площади. Москва: Фонд содействия развитию социальных и политических наук, 1999, с.62.
[125]    Кодин М. Ук.соч., сс.49, 64, 68, 91, 118, 173-174, 224, 226, 228.
[126]    Кто есть кто... 2003, 1, с.19.
[127]    Там же, 2008., №1, с.25.
[128]    Arhiva Organizaţiilor Social-Politice al Republicii Moldova (în continuare – AOSP RM). F.51, inv.22, d.68, f.33; d.75, ff.68, 252, 253.
[129]    Ibidem, d.68, ff.43-44.
[130]    Ibidem, inv.23, d.188, ff.103, 106, 147; Шевченко Р. Молдавским кино руководят Постовые // Новое время, 2004, 30 января.
[131]    Шевченко Р. Ук.соч.; AOSP RM. F.51, inv.23, d.188, ff.103, 106, 147.
[132]    http://www.onemagazine.ro/features/belle-epoque/862458-eugen-doga-sunetul-muzicii-din-filmul-satra
[133]    http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ungureanu
[134]    http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Loteanu
[135]    http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ungureanu
[136]    Şevcenco R. Viaţa politică..., p.3

Комментариев нет:

Отправить комментарий