Ruslan Şevcenco, doctor în istorie
În calitate de concluzii putem menţiona următoarele. Teritoriul viitorului Principat Moldova după alungarea tătarilor la etapa iniţială a fost subordonată Ungariei în calitate de vasal, condus de un principe ungar (Dragoş, Sas). După venirea la putere a fostului feudal maramureşean Bogdan, care s-a proclamat voievod, se începe procesul formării principatului Moldova. În urma multor conflicte militare cu detaşamente ungare el de facto a obţinut ieşirea din relaţii de vasalitate cu Ungaria. În perioada domniei lui şi urmaşii lui apropiaţi Moldova a obţinut recunoaşterea sa în calitate de un stat independent din partea ţărilor europene. Devenind cauza ciocnirilor politice între Polonia şi Ungaria, care se luptau pentru a stabili protectoratul său asupra Moldovei, ţara noastră a fost nevoită să accepte, reieşind din condiţii politice concrete, suzeranitatea poloneză sau ungară. În sfârşit, din cauza pretenţiilor politico-militare a Ungariei asupra principat Moldova a ales în calitate de stat-suzeran al său pe Polonia, care nu planifica includerea Moldovei în componenţa sa. Suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei cu modificări semnficative a existat până la 1489. Jurămintele de vasalitate, care executau domnii Moldovei faţă de regii Poloniei au contribuit la faptul, că Polonia până la a doua jumătate a sec.XV proteja interesele Moldovei de la pretenţiile ungare.
Zdrobirea armatei ungare pe lângă Baia (15 decembrie 1467) a adus la schimbări cardinale în relaţiile moldo-ungare. Relaţiile moldo-ungare s-au întărit şi au adus la încheierea acordului moldo-ungar şi stabilirea suzeranităţii duble polono-ungare (1475-1485). Având intenţia să recapete cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, ocupate în 1484 de către turci, Ştefan cel Mare în 1485 a proclamat Moldova din nou vasal al Poloniei, iar când a înţeles, că suzeranitatea ei nu aduce rezultate aşteptate, iar a recunoscut Ungaria în calitate de suzeran al Moldovei (1489). Această acţiune a restabilit suzeranitatea dublă asupra Moldovei, cu o singură modificare – al doilea suzeran, neoficial, căruia după stabilirea tributului în 1456 şi întrerupere în achitarea lui în 1473-1486 iar a început să achite bani, a devenit Turcia.
Rolul şi însemnătatea Poloniei în politica externă a Moldovei a scăzut considerabil după înfrângerea lor în Codrii Cozminului (1497) la aşa nivel, că în 1499, conform acordului său cu Moldova, Polonia definitiv a renunţat de la drepturile sale de suzeran al Moldovei şi a recunoscut ţara noastră ca o parte egală în drepturi juridice cu ea. Deoarece rolul Ungariei în condiţiile, când Imperiul Otoman devenea tot mai puternic, pentru politica moldovenească tot a scăzut simţitor, se poate concluziona, că începând cu 1499 Moldova de facto avea numai un suzeran – Turcia, relaţiile cu care au fost de jure stabilite prin capitulaţiile din 1513 şi 1529. Conform acestor documente Moldova păstra statutul său de stat independent, aliat Turciei, aflat sub protejarea ei militară. Limitări în politica externă a Moldovei se refereau numai la alianţe şi acorduri cu alte state, care aveau un caracter antiosman.
Aceste înţelegeri totuşi aveau loc până 1711, ceea ce confirmă faptul, că Moldova şi în această perioadă dispunea de o independenţa relativă în politica sa externă. În pofida invadării Moldovei de către Turcia în 1538 şi practica introdusă după aceasta – a numirii domnului de către turci, creşterea impozitelor şi tributului în favoarea Turciei, statutul Moldovei nu a suferit semnificativ de cele întâmplate: continuau să fie încheiate acorduri cu ţările europene (spre exemplu, Austria în 1594), în 1569 Bogdan Lăpuşneanu a adus un jurămând de credinţă faţă de regele polon, iar în 1595-1611 şi 1615-1616 în Moldova s-a restabilit suzeranitatea polonă. Dacă nu vom lua în consideraţie creşterea impozitelor şi tributelor, stabilite de turci, şi numirea de către Imperiul Osman a domnilor Moldovei, până la 1711 termen „suzeranitate turcească” faţă de Moldovă poate fi apreciat într-o măsură destul de convenţională. Acest statut al ţării independente, aflate sub egida Turciei Imperiul Otoman a recunoscut la tratativele din Karlovitz (1699).
Anul 1711 poate fi considerat un punct de cotitură în istoria statului Moldovenesc. După eşecul campaniei în Moldova a armatei ruse în frunte cu Petru I, în care în lipsa de precăuţie a luat parte domnul Moldovei Dimitrie Cantemir, statutul Moldovei a suferit o schimbări radicale. Contacte externe ale ţării au fost reduse la minim şi erau puse sub un control riguros al turcilor. În politica internă drepturile domnilor – în marea majoritate greci din sectorul Fanar al Istanbulului (fanarioţilor) erau considerabil reduse printr-o mulţime de tribute şi impozite. Începând cu 1711 Moldova mai mult nu este evidenţiată de ţările europene în calitate de stat suveran şi este apreciată în calitate de provincie turcească autonomă. Acest statut în viziunea politicienilor europeni Moldova a păstrat până la 1812, în pofida faptului, că turcii niciodată nu au luat decizia de a declara Moldova în calitate de paşalâc al său şi formal Moldova s-a reţinut la statutul de formaţiune teritorială independentă. După 1768 Turcia a folosit Moldova în calitate de mediator pentru soluţionarea propriilor probleme în politica externă. Unele modificări în statutul Moldovei au loc ca urmare a păcii de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774), conform căruia Rusia a obţinut dreptul de a participa la numirea domnilor Moldovei şi a proteja interesele populaţiei principatului, obţinând prin aceasta unele semne ale statului-suzeran.
Noul statut al Moldovei, statut autonom în componenţa Imperiului Otoman a fost recunoscut şi oficial de către state europene, care au creat cu permisiunea Turciei în Moldova consulatele sale şi încercau să întărească influenţa sa în principat. Această stare de lucruri a durat aproximativ până la războiul ruso-turc din 1806-1812, când armata rusă a invadat Moldova. În noile condiţii politico-militare rolul consulatelor străine a fost redus la zero. Conform prevederilor Păcii de la Bucureşti între Turcia şi Rusia (16/28 mai 1812) principatul Moldova a fost separat în două, partea vestică a rămas sub controlul Turciei, iar partea estică, între Prut şi Nistru, a întrat în componenţa Rusiei şi în 1813 a obţinut denumirea Basarabia.
Statutul aşa-zisei Basarabiei în componenţa Rusiei a fost micşorat la nivelul autonomiei, drepturile căreia totdeauna se reduceau, cu un guvern propriu, în care majoritatea locurilor erau la etapa iniţială deţinută de nobilimea locală (guvernatorii, care au fost numiţi din Petersburg, au găsit modalităţi să ocolească acest obstacol). În 1818 „Basarabia” a obţinut un statut de regiune în frunte cu Sovietul Suprem, guvernator, care era numit din Petersburg, şi ispravnici, fiind numiţi din nobilimea locală. În 1818-1828 a continuat procesul de reducere a împuternicirilor regiunii: funcţionari ruşi erau numiţi în locul celor locali, în Sovietul Suprem Petersburgul a început în mod samavolnic să numească încă 2 funcţionari, ceea ce a asigurat majoritatea voturilor pentru puterea centrală rusă la luarea oricei decizii (7 – numiţi din Rusia, 6 – locali). În 1828 administraţia rusă a introdus în vigoare „Instituţia pentru cârmuirea Basarabiei”, care practic a anulat autonomia regiuni, iar la 7 decembrie 1873 prin decretul lui Alexandru al II-lea regiunea Basarabeană a devenit o simplă gubernie rusească. Acest statut, necătând la proteste a unor reprezentanţi ai intelectualităţii locale, s-a păstrat până la 1917.
După căderea regimului ţarist puterea în regiune s-a concentrat în mâinile comisarului gubernial, numit de Guvernul Provizoriu, şi puterii locale, reprezentate de comisarii judeţeni, numiţi la decizia comisarului gubernial. Această „puterea comisarilor” în condiţiile destrămării puterii centrale în Rusia a asigurat de facto autonomia regiunii în componenţa ei.
Lovitură de stat, efectuată de bolşevici la Petrograd la 24-25 octombrie/7-8 noiembrie 1917 şi convocarea la 21 noiembrie 1917 a primului parlament al Moldovei – Sfatului Ţării radical au schimbat situaţia în regiune. Membrii Sfatului Ţării, în corespundere cu planurile Guvernului Provizoriu al Rusiei, deja destituit de la putere, se autoapreciau ca un organ provizoriu al puterii, care în curând va transfera puterea Adunării Constituante al regiunii, special convocat pentru aceasta. Adunarea menţionată trebuia, conform acestor planuri, să asigure autonomia reală a regiunii în componenţa viitoarei Republici Federative Ruse. Reieşind din aceste considerente, Sfatul Ţării nu a recunoscut lovitura bolşevica din Petrograd, specificând în scrisoarea sa în Petrograd, că „în centrul Rusiei lipseşte puterea”, şi contiuând să pune speranţe la restabilirea în curând a puterii Guvernului Provizoriu. În pofida acestui fapt de importanţă deosebită pentru înţelegerea tututor evenimentelor, ce au avut loc mai târziu, Sovietul Comisarilor Norodnici în frunte cu V.Lenin a recunoscut Sfatul Ţării în calitate de putere legală în regiune. Aşadar, Rusia Sovietică în mod juridic a recunoscut independenţa fostei gubernii Basarabene (începând cu 2 decembrie 1917 – Republicii Democratice Moldoveneşti- RDM).
În condiţiile haosului şi anarhiei care lua amploare în regiune, conştientizând incapacitatea sa să influenţeze pozitiv asupra situaţiei, Sfatul Ţării a împuternicit guvernul (Consiliul Directorilor Generali), fondat prin decizia sa, „să adopte orice decizii necesare la probleme curente”, de facto acordând guvernului împuterniciri excepţionale. Cu această permisiune, CDG oficial s-a adresat către România cu rugămintea de a întroduce unităţile sale militare pe teritoriul RDM pentru a lichida anarhia. În ianuarie 1918 România, care s-a folosit de această adresare, a instaurat controlul său militar asupra teritoriului regiunii.
La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării a declarat independenţa de stat aş RDM. În pofida faptului, că puterea acestui organ legislativ a devenit cea decorativă, pentru că regiunea a fost controlată de armata română, totuşi Sfatul Ţării a rămas o singură putere legală în regiune, care a fost împuternicită de populaţie să adopte decizii asemănătoare. Aceasta putere la 27 martie 1918 a organizat votarea la problema alipirii RDM la România.
Necătând la faptul, că decizia cu privire la alipirea condiţionată a RDM la România a fost votată în prezenţa cvorumului necesar (din 162 de membri „pro” au votat 86, „contra” – 3 cu 36 „abţineri”, există temeiuri pentru a considera această decizie nevalabilă de la momentul adoptării. În primul rând, în document, contrar dreptului internaţional, regiunea se numea „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia)”, iar în continuare – „Basarabia”. În lipsa deciziei oficiale ale Sfatului Ţării cu privire la schimbarea denumirii regiunii – din Republica Democratică Moldovenească în Basarabia, organul legislativ al regiunii de facto a alipit la România o formaţiune statală juridic inexistentă. În afara acestui fapt, clădirea unde avea loc votarea membrilor Sfatului Ţării, la momentul votării a fost înconjurată de detaşamente române, ceea ce, cum mărturisea Nicolae Titulescu, venea în contradicţie cu principiile dreptului internaţional. Se poate repeta şi faptul deja menţionat, că unirea la 27 martie 1918 a fost numai condiţionată, iar unirea definitivă se prognoza mai târziu.
Data 27 noiembrie 1918 are o importanţă deosebită în istoria Moldovei – până la alegerile în Sovietul Suprem al RSSM din 1990 pe teritoriul ei nu avea loc exprimarea liberă a opiniei populaţiei. Votările în Parlamentul României aveau loc când teritoriul Moldovei a fost în mod ilegal alipit de România, mai ales în condiţiile stării de asediu, votările în Sovietul Suprem al URSS şi RSSM aveau loc în condiţiile când teritoriul Moldovei actuale a fost anexată de URSS. Pentru cetăţenii Moldovei unica diferenţa între aceste două state se conţinea în faptul, că România măcar a întreprins tentativa de a legifera pretenţiile sale asupra Moldova (care, recunoaştem, iniţial erau bazate pe legislaţia internaţională – România este un stat succesor legal al principatelor medievale Moldova şi Muntenia), iar URSS a „privatizat-o” în mod forţat, declarând că el este de jure succesor al Imperiului Rus, în componenţa căruia cândva a întrat Moldova estică.
De aceea, bazându-se pe dovezile prezentate, noi trebuie cu toată claritate să menţionăm, că toate discuţiile româno-sovietice în „problema basarabeană”, care aveau loc în perioada anilor 1918-1940, care uneori se transformau şi în acţiunile militare, sunt lipsite de orice sens, pentru că nici România, nici URSS nu dispuneau de drepturi juridice la acest teritoriu. Analizând această perioadă, trebuie să ne oprim la două aspecte importante pentru lucrarea. Prima dintre ele este legată cu crearea RSS Basarabene în mai 1919. Această republică a fost fondată de autorităţile sovietice din considerente politice, pentru a „fundamenta” pretenţiile sale asupra Basarabiei. RSS Basarabene au fost acordate drepturi, care într-o măsură erau mai largi, decât cele, de care dispuneau alte republici sovietice în perioada anilor 1922-1944, în special de dreptul la unităţile militare proprii şi la secţia separată de relaţii externe. Această tentativa a regimului sovietic a eşuat, pentru că armatele sovietice au suferit înfrângere de la Denikin şi au fost nevoiţi să se evacueze din Transnistria. Puterea sovietică temporar a renunţat de la planurile creării republicii pe malul stâng al Nistrului. Ideea a fost reînviată după crearea URSS, reieşind din planurile redobândirii Basarabiei, ceea ce a fost recunoscut în hotărârea Biroului Politic al PC (b) R din 29 iulie 1924.
Realizarea acestor pretenţii de facto s-a început în 1939, când URSS a încheiat cu Germania acordul cu privire la neagresiune. Conform protocolului adiţional secret la acest tratat, Germania, care a început ocuparea Europei, a recunoscut „dreptul” URSS asupra ţărilor baltice şi „Basarabia”. În 1940 URSS s-a folosit de această poziţie a Germaniei pentru a impune România de a retroceda Basarabia. În pofida înfrângerilor la etapa iniţială a războiului cu Germania din 1941-1945, în urma succeselor obţinute în 1944, în special operaţiunii Iaşi-Chişinău URSS a reîntors definitiv teritoriul Moldovei, restabilind acolo împărţirea administrativ-teritorială, creată după 28 iunie 1940 în baza hotarelor noi cu România. De aceea declaraţia lui V.Stati, că tratatul sovieto-german a pierdut orice însemnătate juridică la 22 iunie 1941, cu începerea războiului între URSS şi Germania, iar urmările lui din acelaş motiv au fost lichidate[i], nu corespunde realităţii. Anume „urmările pactului”, adică punctele, stipulate în el, au permis URSS la început să recapete teritoriul între Prut şi Nistru la 28 iunie 1940, iar în 1944 – a restabili acolo puterea sa, referindu-se deja la evenimentul, ce s-a produs la 28 iunie 1940, şi să ţină acest teritoriu sub controlul său până 1991.
Însă nici în 1940, nici mai târziu URSS nu a asigurat măcar formal drepturile sale asupra regiunii Pruto-Nistrene, care a primit denumirea RSS Moldovenească. Adresarea cu privire la alipirea Basarabiei către URSS nu a fost semnată de persoana, care conform Constituţiei în vigoare a RASSM (din 1938) şi URSS (din 1936) executa puterea supremă în regiune, şi anume Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RASSM Fiodor Brovco, ci numai de preşedintele SCN al RASSM T.Konstantinov şi prim-secretar al Comitetului regional Moldovenesc de partid al PC (b)U P.Borodin, care nu avea nici un drept juridic să semneze documente de acest nivel, pentru că puterea organelor de partid nu a fost legiferată prin Constituţiile menţionate mai sus. În afara acestuia, în 1940-1991 conducători oficiali ai RSSM (Preşedinţii Prezidiului Suprem al republicii), iar conform Constituţiei din 1978 – şi primii secretari ai PCM niciodată nu au semnat nici un document cu privire la alipirea RSSM la acordul cu privire la crearea URSS. Statutul RSSM la momentul creării ei poate fi apreciat ca formaţiune teritorial-statală (FTS) cu o autonomie foarte îngustă, fiind în acest statut al său pe deplin controlat de organele de partid, supuse nemijlocit Moscovei. În aceasta calitate RSSM după tratative de lungă durată cu Ucraina, făcând multe cedări teritoriale, a stabilit frontierele comune cu această republică, obţinînd în schimb Transnistria, iar Sovietul Suprem al URSS la 4 noiembrie 1940 le-a aprobat aceste frontiere interne. Aşadar, la 4 noiembrie 1940 are loc schimbul legal cu teritoriile între republica-semnatară a Acordului cu privire la crearea URSS, Ucraina, care a obţinut Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud, şi FTS RSSM, care în rezultatul acestei oferte teritoriale a obţinut 6 raioane ale fostei RASSM. Începând cu 4 noiembrie 1940 Transnistria devine partea componentă a FTS RSSM.
Următoarea dată semnificativă în istoria statutului Moldovei a devenit 10 februarie 1947. În această zi, semnând Pacea de la Paris, guvernul comunist din România oficial a recunoscut stabilirea frontierei cu Moldova pe râul Prut. În legătură cu cele menţionate trebuie de specificat următoarele. În 1812 conform tratatului de la Bucureşti, cum se menţiona, Imperiul Otoman, fiind suzeran oficial al Principatului Moldova, a transferat în componenţa Rusiei partea de est a Moldovei. În 1859 partea de vest a Moldovei s-a unificat cu Muntenia într-un stat integru – România, care a devenit drept un succesor juridic al ambelor principate. În baza celor întâmplate România a obţinut dreptul legal pentru a înainta pretenţii teritoriale asupra fosta parte componentă a principatului Moldova, care a devenit gubernia Basarabeană al Imperiului Rus. Însă în 1918 autorităţile române, urmărindu-şi scop de a include definitiv în componenţa sa teritoriul între Prut şi Nistru, au acţionat în contradicţie cu principiile dreptului internaţional şi nu au reuşit să perfecteze juridic alipirea această, declarând în calitate de provincia României (la etapa iniţială – autonomie) o unitate teritorial-administrativă, care din punct de vedere al legislaţiei internaţionale, nu a existat pe harta lumii (Republica Democratică Moldovenească (Basarabia). De aceea semnarea de către România a tratatului de la Paris este o simplă recunoaştere a acţiunilor sale nejustificate în 1918 faţă de RDM. Esenţa Păcii de la Paris pentru statalitatea ţării noastre constă şi în faptul, că România a renunţat oficial de la drepturile sale ca stat succesor al Principatului Moldova asupra teritoriului între râurile Prut şi Nistru (RSSM, RM, Moldova). Recunoscând independenţa Moldovei la 28 august 1991, România, practic, a repetat pe plan diplomatic acest refuz.
(Trebuie de menţionat, că România nu a fost unicul stat al Europei, care avea dreptul la alipirea teritoriilor altor state. Spre exemplu, URSS, declarându-se drept succesor al Rusiei ţariste, de multe ori atenţiona opinia publică mondială, că nu recunoaşte rezultatele războiului ruso-japonez (1904-1905), conform cărora, după pacea de la Portsmuth, Japonia a obţinut Curile de Sud şi Sahalinul de Sud. După cum se ştie, în urma războiului sovieto-japonez (9 august – 2 septembrie 1945) Japonia a fost de acord cu reîntoarcerea Curilelor de Sud şi a Sahalinului de Sud drept succesorului Rusiei ţariste – URSS).
Până la mijlocul anilor ’50 RSSM dispunea de drepturi foarte limitate (este foarte semnificativ faptul, că autorităţile sovietice au restabilit pentru republicile unionale unul din elemente al sistemului administrativ osman – reprezentanţii domnilor la Istanbul, care în condiţiile sovietice purtau denumirea de reprezentant permanent al Consiliului de Miniştri al RSSM pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS). În pofida faptului, că drepturile republicilor în 1954-1965 au fost formal lărgite foarte semnificativ (s-au păstrat şi drepturi declarative la ieşirea din componenţa URSS, realizarea puterii separat la teritoriul său ş.a[ii], controlul partidului asupra activitatea Consiliului de Miniştri şi a Sovietului Suprem al republicii a rămas acelaş, transformând aceste „drepturi” în cele decorative: puterea republicană la toate nivelurile era controlată de organele unionale respective guvernamentale, sovietice, şi cele de partid (ultimii şi au legiferat-o în conformitate cu Constituţiile URSS (1977) şi RSSM (1978)[iii].
Statutul republicii, care formal s-a transformat în rezultatul reformelor hruşcioviste, s-a păstrat în general până la 23 noiembrie 1989, când Sovietul Suprem al RSSM a adoptat legea cu privire la organizarea alegerilor deputaţilor poporului în RSSM, creând premisele pentru legitimizarea noilor structuri ai puterii prin votarea deschisă a populaţiei republicii la alegeri generale. În pofida faptului, că RSSM rămânea să fie partea componentă a URSS şi la această etapă încă se mai subordona tuturor structurilor supreme de putere a URSS – CC al PCUS, Consiliul de Miniştri, Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, a fost făcut un pas foarte important spre schimbarea în continuare a statutului juridic a FTS RSS Moldovenească şi obţinerii de către republica independenţei politice de la URSS.
În rezultatul alegerilor legale în Sovietul Suprem al republicii, care au avut loc la 25 februarie şi 10 martie 1990, în organul legislativ al republicii au fost reprezentate două puteri politice: Partidul Comunist al Moldovei şi Frontul Popular al Moldovei (FPM). Paricipanţii la alegeri, care au susţinut programul candidaţilor săi au împuternicit prin această să continuie procesul îngheţat pe câteva decenii – spre reîntoarcerii statului Moldovenesc a tuturor atributelor de un stat independent. Prin decizia din 23 iunie 1990 Parlamentul ţării a adoptat Declaraţie de suveranitate a RSSM, care în special, se menţiona, că legile URSS întrau în vigoare pe teritoriul republicii numai după ratificarea lor de către Sovietul Suprem al RSSM, ceea ce trebuia să devinăo mărturie a autonomiei reale a republicii în componenţa URSS. În baza acestui act, emis în conformitate cu art.68. al Constituţiei RSSM din 1978, care formal asigura suveranitatea de stat a republicii pe teritoriul ei, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat o hotărâre despre neparticiparea RSSM la referendumul cu privire la păstrarea URSS [iv]. La 27 august 1991 Parlamentul Moldovei a proclamat Republica Moldova drept un stat independent. Acest act a fost adoptat în conformitate cu art.69 al Constituţiei în vigoare a republicii, conform căreia RSSM (şi, respectiv, succesorul ei legal – Republica Moldova) are dreptul la ieşirea din componenţa URSS[v]. Aşadar, bazându-se pe exprimarea votului poporului la alegerile din 25 februarie şi 10 martie 1990, care au legiferat existenţa RSS Moldovenească, Sovietul Suprem al Republicii (Parlamentul), ales de poporul, a format organele legale ale puterii republicii şi a adoptat Declaraţiile cu privire la suveranitate şi independenţă a statului Moldovenesc.
Alegerile din 1990 prin modul său liber şi cu participarea alegătorilor de pe malul stâng al Nistrului definitiv au confirmat statutul Transnistriei ca partea componentă şi inseparabilă a Moldovei. Trebuie de menţionat, că în pofida evenimentelor, care au avut loc în continuare, şi în special conflictul militar din 1992 de pe Nistru, ţara noastră până astăzi nu a reuşit să asigure controlul asupra regiunii sale transnistrene. Liderii regiunii în frunte cu fostul director al uzinei tiraspolene „Electromaş” (1987-1990) şi preşedinte al sovietului orăşenesc Tiraspol (din 1990) I.Smirnov, cu susţinerea Consiliului Unit al Colectivelor Muncitoreşti (CUCM) – preşedinte V.Râleakov, comitetul de grevă al femeilor (G.Andreeva) şi de alte structuri locale, au organizat acţiunile ilegale de protest contra adoptării de către Sovietul Suprem al RSSM la 31 august - 1 septembrie 1989 a legilor cu privire la statutul limbii de stat în RSSM, mai târziu protestau contra declarării tricolorului în calitate de steag oficial al RSSM, şi ca urmare au început să cere crearea propriei unităţi teritoriale, separate de RSSM în componenţa URSS[vi]. În situaţie foarte complicată, când autorităţile oraşelor şi satelor de pe malul stâng al Nistrului au început să organizeze referendumuri „cu privire la intrarea în componenţa Republicii Autonome Transnistrene în cazul creării ei”[vii], Sovietul Suprem al republicii a întreprins o acţiune absolut nechibzuită, adoptând la 23 iunie 1990 „Încheierea cu privire la aprecierea politico-juridică a acordului sovieto-german cu privire la neagresiune şi protocolului adiţional secret din 23 august 1939 şi urmărilor ei pentru Basarabia şi Bucovina de Nord”, care de facto declara că „Basarabia”, Bucovina de Nord şi o parte din regiunea Odesa a Ucrainei sunt teritoriile româneşti, ocupate de URSS[viii].
Autorii documentului n-au menţionat în documentul Transnistria şi n-au indicat în el, că această regiune este o parte componentă legală a RSSM. Prin aceasta Sovietul Suprem al republicii a infirmat propria Declaraţie de Suveranitate, adoptată în aceiaşi zi, 23 iunie 1990, şi a pus Moldova de jure într-o situaţie politică, care a existat până la 28 iunie 1940, când teritoriul între Prut şi Nistru a fost o simplă provincie a României sub denumirea Basarabia, renunţându-şi de malul stâng al Nistrului.
Documentul menţionat a devenit o dovadă principială pentru separatiştii transnistreni în lupta lor ilegală de separare de Moldova şi a contribuit semnficativ agitaţiei lor criminale cu privire la proclamarea aşa-zisei Republicii autonome Transnistrene (mai târziu – „Republica Moldovenească Nistreană”), care a avut loc la 2 septembrie 1990. Până astăzi acest document continue să ocupe un rol important în propaganda separatiştilor transnistreni în pretenţiile lor cu privire la formarea aşa-zisului „stat transnistrean independent”. În pofida faptului, că nici un stat, inclusiv şi Rusia, niciodară oficial nu a recunoscut regiunea transnistreană a Moldovei în calitate de stat independent, decizia Parlamentului Moldovei din 23 iunie 1990 a adus şi continuă să aducă daune considerabile procesului de întărire a statalităţii moldoveneşti. De aceea, în viziunea noastră, această hotărâre trebuie să fie revăzută de către acelaş organ, care cândva l-a adoptat – Parlamentul Republicii Moldova, posibil, cu luare în consideraţie unor idei, exprimate în articolul prezent şi indicare, că actuală Republica Moldova este drept succesor al Principatului Moldova, regiunii Basarabene, Republicii Democratice Moldoveneşti şi Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Prin aceasta va fi confirmată continuitatea istorico-juridică a Moldovei faţă de subiecte menţionate ale dreptului internaţional, iar statul Moldovenesc, Moldova va obţine definitiv un statut cu adevărat independentă, care, după convingerea noastră fermă, va ocupa în viitorul nostru apropiat locul meritat în Europa.
[i] Стати В. Ук.соч, с.354.
[ii] Иванов В. РСС Молдовеняскэ – стат суверан ын компоненца Униуний РСС. Кишинэу: Картя Молдовеняскэ, 1983, п.129, 131-132.
[iv] Неделчук В. Ук.соч, с.13.
[v] Вехи...с.211.
[vi] Неделчук В. Ук.соч, с.66-70.
[vii] Там же.
[viii] Пакт Молотова-Риббентропа и его последствия для Бессарабии...с.16-19.
Комментариев нет:
Отправить комментарий