воскресенье, 3 апреля 2011 г.

Statutul internaţional al Moldovei (1918-1991)

Ruslan ŞEVCENCO, doctor în istorie

În 1919 Rusia Sovietică a întreprins tentativa în mod forţat să reîntoarcă Basarabia. Armatele ei au ocupat malul stâng al Nistrului, după ce la 5 mai 1919 la Tiraspol autorităţile sovietice au anunţat despre crearea RSS Basarabene, „intrată benevol în componenţa RSFSR”, teritoriul căruia includea în sine atât Transnistria, cât şi malul drept al Nistrului până la râul Prut[i]. În viziunea lui Artiom Lazarev, aşezarea teritorială, drepturile şi prerogativele RSS Basarabene permit ca ea să fie considerată o republică unională independentă în componenţa federaţiei republicilor sovietice[ii]. Conform manifestului Guvernului provizoriu ţărănesc-muncitoresc al ei, în RSS Basarabeană se restabilea puterea sovietică, se forma Armata Roşie, toate pământurile, băncile, întreprinderile şi utilajul lor a fost proclamat averea republicii. Guvernul republicii dispunea de o secţie proprie de relaţii externe, care, după A.Lazarev, stabilea relaţii internaţionale (se duceau tratative cu comandamentul militar francez cu privire la scoaterea din regiune a armatei franceze)[iii].
Aşadar, RSS Basarabeană dispunea de împuternicirile, care în unele probleme erau mai largi, decât la republicile unionale în anii ’1930-’1940  - ea dispunea de secţia afacerilor externe (Ministerele (comisariatele norodnice) al afacerilor externe au apărut în republicile unionale numai în 1944), iar armatelor proprii republicile unionale nu aveau până la destrămarea URSS în 1991. Spre sfârşitul lunii mai 1919 armatele sovietice au fost retrase din Transnistria pentru a participa în luptele în cadrul războiului civil în Rusia, iar RSS Basarabeană a încetat existenţa. Însă problema restabilirii ei exista până la primăvara a.1924, când această ideea a fost renăscută într-o formă de republică autonomă moldovenească în componenţa Ucrainei, cu hotarul de vest, care a fost stabilit din motive politice, pe râul Prut[iv]Planurile renaşterii puterii sovietice şi pe malul drept al Nistrului erau activ susţinute şi de autorităţile ucrainene, care se aflau sub influenţa teoriilor naţionaliste ale lui Mihailo Gruşevski cu privire la apartenenţa teritoriului Basarabiei – Ucrainei. De aceea la soluţionarea problemelor privind Basarabia guvernele RSFSR şi Ucrainei semnau declaraţii comune[v]. Însă aceste acţiuni au suferit un eşec. La Conferinţele din Varşovia (1921) şi Moscova (1923) poziţia dură a Rusiei Sovietice (URSS) în problema Basarabiei a întâlnit o rezistenţă tot atât de categorică din partea României şi soluţionarea problemei a întrat în impas.
În această perioadă România a obţinut unele succese în recunoaşterea noilor sale frontiere internaţionale (cu includerea Basarabiei). La 28 octombrie 1920 Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia şi România au semnat Protocolul de la Paris, prin care confirmau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei[vi]. Acest protocol prevedea, ca după ratificarea lui de către parlamentele tuturor părţilor-semnatare originalul documentului să fie expediat la Paris pentru păstrare permanentă. Marea Britanie a ratificat acest document în 1922, Franţa – în 1924, Italia – în 1927, în pofida protestelor diplomatice din partea URSS. Însă Japonia nu a ratificat acest protocol, ca urmare el niciodată nu a întrat în vigoare[vii], lipsind pe România de posibilitatea recunoaşterii Basarabiei ca teritoriul românesc pe plan internaţional. Intenţionând să accelereze semnarea lui, Parlamentul român a acordat cetăţenia română tuturor persoanelor, care locuiau pe teritoriul Basarabiei după datele la 27 martie/9 aprilie 1918[viii].
 Schimbarea situaţiei în jurul Basarabiei în favoarea României a impus URSS să înainteze la Conferinţa de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924) o propunere de compromis: a organiza în Basarabia un plebiscit sub controlul statelor, care nu au în regiune interese directe sau indirecte, care nu se află sub influenţa sau nu sunt în relaţiile cointeresate cu România sau URSS[ix]. Această propunere a fost prima şi ultima tentativa în istoria Moldovei de a soluţiona soarta ei prin referendum. Partea română a răspuns, că apartenenţa Basarabiei la România este o problemă deja rezolvată şi tratativele vor fi continuate numai în cazul recunoaşterii de către URSS a acestui fapt[x]. După această declaraţie tratativele iar au întrat în impas.
Eşecul Conferinţei de la Viena a adus la schimbarea poziţiei URSS în „problema basarabeană” – revenirea la ideea creării Republicii Moldoveneşti în componenţa Ucrainei. Conducerea ţării a accelerat procesul creării acestei formaţiuni politice. Deja în 1923-1924 între oameni politici ale URSS, inclusiv a Ucrainei, între emigranţi din România i s-a început discuţia în privinţa problemei constituirii statalităţii pentru populaţia moldovenească a malului stâng al Nistrului.  Problema această a fost foarte acută, pentru că teritoriul malului stâng al Nistrului niciodată nu dispunea de o formă a statalităţii proprii. După zdrobirea mongolo-tătarilor lângă Sinie Vodî (1363) de către armata polonezo-lituaniană acest teritoriu a întrat în componenţa Regatului Poloniei – până a.1676, când conform paragrafelor păcii de la Juravin Transnistria a fost retrocedată Turciei. Acest punct a fost confirmat prin acordul de pace turco-polonez, încheiat în 1681 la Bahcisarai. Deja în 1699, după pierderea războiului cu Liga Sfântă, Turcia conform prevederilor Păcii de la Karlovitz a reîntors Poloniei nordul Transnistriei. Frontiera între două imperii a fost stabilită pe râul Iagorlâc. Această stare de lucruri s-a păstrat până la războiul ruso-turc (1787-1791)[xi].  Conform articolului 3 al Tratatului de Pace încheiat la Iaşi (29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792) teritoriu spre sud de râul Iagorlâc (partea sudică a Transnistriei) a fost retrocedată de către Turcia în componenţa Rusiei. Partea nordică a Transnistriei (spre nord de râul Iagorlâc) a fost incorporată în componenţa Rusiei după a două divizare a Poloniei (1793)[xii]. În componenţa Rusiei Transnistria a fost împărţită în două sectoare separate cu frontiera pe acelaş râu Iagorlâc: teritoriul spre nord de acest râu a întrat în componenţa guberniei Podolie, sectorul de sud a fost inclus în componenţa guberniei Herson. Pe întreg teritoriul Transnistriei a fost instaurat sistemul de conducere, identic celui existent în guberniile centrale ale Rusiei[xiii]. (Cum menţionează V.Stati, în 1792 moldovenii alcătuiau în Transnistria 49,8% din populaţia regiunii[xiv]). Această structură teritorială a existat până a.1917. În 1918 guberniile Herson şi Podolie au fost reorganizate, din componenţa lor i s-a separat gubernia Odesa. În martie 1923 a fost introdusă o nouă împărţire administrativ-teritorială, conform căruia în baza acestor trei gubernii au fost create districtele Balta şi Odesa (mai târziu din nou guberniile), în componenţa cărora şi a fost inclus teritoriul Transnistriei[xv]. 
După încheierea Conferinţei de la Viena autorităţile sovietice ai început organizarea statalităţii moldoveneşti pe malul stâng al Nistrului, care se prognoza ca o reclama a orânduirii sovietice pentru locuitorii Basarabiei. La 6 martie 1924 secretariatul Comitetului gubernial Odesa al PC (b) al Ucrainei a decis să creeze în comitetul gubernial secţia moldovenească, cu scopul de a crea în baza acestei secţii în viitor apropiat comitetul regional de partid separat[xvi]. Examinând informaţia lui G.Kotovski, venită la 7 martie 1924, în care autorul a propus crearea republicii autonome în componenţa Ucrainei şi propunerea lui N.Skrîpnik cu privire la crearea autonomiei moldoveneşti în componenţa RSFSR Biroul Politic al PC (b) U a susţinut propunerea lui G.Kotovski şi a dat indicaţia organelor respective de a studia problema componenţei etnice şi frontierelor viitoarei republici[xvii].  Deja la şedinţa Comisiei Constituţionale la 13 aprilie 1924 a devenit clar, că problema cu privire la forma statalităţii pentru moldoveni de pe malul stâng al Nistrului (regiune, district, gubernie, republica) va fi soluţionată „până la apariţia materialelor complete la problema dată”[xviii]. Puterile locale (comitetul gubernial Odesa) şi conducerea supremă a Ucrainei a exprimat o atitudine negativă faţă de această idee, având frică de divizare în continuu a Ucrainei.
Pentru a impune autorităţile ucrainene să susţină ideea formării autonomiei moldoveneşti în componenţa Ucrainei, iar pe emigranţi din Basarabia – de a renunţa de la planurile creării republicii moldo-române separate, Biroul Politic al PC (b) din Rusia a fost nevoită să adopte  la 29 iulie 1924 o hotărâre specială, în care, în special, se menţiona: „a) a considera necesar în primul rând din motive politice separarea populaţiei moldoveneşti în republica autonomă specială în componenţa RSSU”. La 12 octombrie 1924  Sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Rusia a format Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în componenţa căreia, în afara de unele bucâţi din districtele Odesa şi Tulcin, la 26 noiembrie 1924 prin decizia Comitetului Executiv Central din Ucraina au fost incorporată o parte din districtul Balta cu oraşul Balta. Populaţia RASSM a constituit la decembrie 1926 572 339 oameni, dintre care 172 400 moldoveni (30,13%)[xix].
Aşadar, cauzele creării RASSM au fost politice, pentru prelucrarea ideologică a populaţiei Basarabiei, despre ce ne vorbeşte destul de clar şi citatul din decizia menţionată a Biroului Politic al PC (b)R din 29 iulie 1924. În pofida acestuia, autorii sovietici negau chiar şi posibilitatea existenţei acestor intenţii în planurile conducerii URSS. Spre exemplu, A.Surilov şi N.Stratulat declară, că cauzele formării RASSM trebuie să fie considerate necesitatea includerii moldovenilor în toate structurile puterii şi conducerii, dezvoltarea economică slabă a malului stâng al Nistrului şi „lipsa semnelor efective pentru crearea republicii unionale”[xx].  Aceste declaraţii au fost dezminţite de membrii grupului de iniţiativă pentru crearea RASSM în frunte cu I.Dic, care au confirmat, că crearea RASSM nu este „o formă de autodeterminare naţional-statală” dar poate fi examinată numai ca metoda propagandistică a CC al PC (b) din Rusia pentru obţinerea de către Uniunea Sovietică a scopurilor cunoscute ale politicii sale externe[xxi] (reîntoarcerii Basarabiei – R.Ş.). Despre acelaş lucru ne vorbeşte şi declararea demonstrativă de autorităţile sovietice a frontierei vestice a RASSM râul Prut[xxii]. De aceiaşă părere a fost şi presa română oficială. Ziarul guvernamental al României, “Adevărul” în numărul său din 10 noiembrie 1924 scria, că crearea autonomiei moldoveneşti este o propagandă comunistă[xxiii].
Conţinutul politic al creării RASSM presupunea şi caracterul provizoriu al existenţei ei – până la unificarea cu Basarabia. Această concluzie poate fi confirmată prin următoarele dovezi: 1) RASSM intra în componenţa Ucrainei în mod benevol şi conform Constituţiei Ucrainei (art.4) avea dreptul la ieşirea din cadrul ei[xxiv]. 2) RASSM avea pe lângă guvernul Ucrainei reprezentantul permanent al său (prima apariţie în istoria Moldovei funcţiei cu această denumire, care aproximativ corespunde pentru Moldova celei de reprezentant al domnilor medievali al principatului pe lângă sultanul turc) cu drept de vot consultativ în toate organele centrale de putere ale Ucrainei (ce nu aveau alte regiuni ale Ucrainei)[xxv]. 3) În procesul elaborării Constituţiei RASSM, adoptată la 23 aprilie 1925, comisarul norodnic al justiţiei al Ucrainei N.Skrîpnik „admitea posibilitatea creării unităţilor militare naţionale moldoveneşti, existenţa în componenţa guvernului RASSM a comisariatelor norodnici de afacerile externe şi de comerţ extern”[xxvi].
Realizării aceluiaşi scop – separării RASSM în viitor în republica unională au fost supuse şi alte acţiuni ale autorităţilor: divizarea comisariatelor norodnici în cele unificate cu departamentele respective ale Ucrainei (finanţelor, inspecţiei muncitoresc-ţărănească, Consiliul Gospodăriei Norodnice, Direcţia de Statistică, Direcţia Politică a Statului, a muncii şi comerţului intern) şi cele neunificate, conducătorii cărora nu se subordonau comisariatelor respective ale Ucrainei, însă îndeplineau indicaţiile lor, dacă aceste indicaţii nu încălcau autonomia RASSM şi acordau date şi dările de seamă necesare (comisariatele pentru afacerile interne, sănătăţii, justiţiei, asigurării sociale, învăţământului)[xxvii]. În cazul acesta drepturile structurilor menţionate au fost egalate cu drepturile organelor guberniale ale puterii în RSFSR[xxviii].
Procesul centralizării puterii de stat în URSS, care avea loc în anii ’1930, a influenţat şi RASSM. În Constituţia RASSM, adoptată la 6 ianuarie 1938, mai mult nu se menţiona despre divizarea comisariatelor norodnici la unificate şi neunificate, toate aceste structuri erau subordonate structurilor respective ale Ucrainei. Din Constituţia RASSM (varianta a.1938) a dispărut şi menţionări cu privire la reprezentantul autonomiei pe lângă guvernul Ucrainei şi dreptul RASSM la ieşire din componenţa Ucrainei[xxix], fapt, care poate fi apreciat ca o oarecare reducere a drepturilor autonomiei în comparaţie cu anul 1925. Statutul autonom al RASSM totuşi s-a păstrat şi în 1940 a jucat rolul său.
După Conferinţa de la Viena (1924) URSS şi România nu o dată au întreprins acţiuni diplomatice întru susţinerea „drepturilor” sale asupra teritoriului între Prut şi Nistru. După obţinerea de către România a ratificării din partea Parlamentului Italiei Protocolului de la Paris din 1920 (7 martie 1927), cu privire la frontierele române postbelice, URSS a răspuns cu discursul comisarului pentru afacerile externe M.Litvinov la a II-a sesiune a Comitetului Executiv Central al URSS (noiembrie-decembrie 1929) şi alte declaraţii ale diplomaţilor săi[xxx]. În acelaş timp acţiunile reprezentanţilor URSS erau neconsecvente. Spre exemplu, la semnarea de către URSS a pactului Briand-Kellogg (9 februarie 1929), care obliga toate ţările semnatare să rezolve toatel divergenţe apărute în opinii numai prin măsurile paşnice, reprezentantul sovietic nu a făcut o rectificare, care putea confirma pretenţiile sovietice asupra Basarabiei. Mai mult, într-o notă sovietică, adresată Poloniei (11 ianuarie 1929), URSS a confirmat, că a renunţat de la folosirea forţei faţă de România, în pofida faptului, că problema Basarabiei rămâne nesoluţionată[xxxi]
Destul de stranie a fost declaraţia a lui M.Litvinov la 4 decembrie 1929 cum că „la frontiera noastră de sud-vest una din provinciile, care formal (n.n.- R.Ş.) nu s-a separat de Uniunea noastră, încă este ocupată de altă ţară”[xxxii] (reiesă, că toată problema este concentrată numai în formalităţile ? – R.Ş.). În alt caz la semnarea convenţiei cu privire la stabilirea agresorului (Londra, 3 iulie 1933) URSS nu a făcut nici o rectificare cu privire la punctul de inviolabilitate a teritoriilor ţărilor-semnatare a acestui document (inclusiv şi a României)[xxxiii].
„Chestiunea basarabeană” a devenit cauza eşecului tratativelor între URSS şi România cu privire la semnarea pactului de neagresiune, care aveau loc în ianuarie 1932 la Riga şi în septembrie-octombrie 1932 la Varşovia[xxxiv]. În pofida faptului, că la 9 iunie 1934 între URSS şi România totuşi au fost stabilite relaţiile diplomatice, „Chestiunea basarabeană” a rămas nesoluţionată[xxxv].
Situaţia a început să schimbe radical în 1938-1939, când Germania a invadat Austria şi Cehoslovacia şi a început pregătirile pentru a invada teritoriul Poloniei. Pentru a evita un război pe două fronturi, care ar putea avea urmări periculoase pentru Germania, la iniţiativa ei la 23 august 1939 a fost semnat acordul sovieto-german cu privire la neagresiune. În protocolul secret adiţional la acest acord, semnat de ambele părţi, în special, se menţiona, că partea sovietică deosebit menţionează interesul său în privinţa Basarabiei. Partea germană declară necointeresarea sa deplină în privinţa acestei teritorii”[xxxvi].
Bazându-se pe punctul menţionat al acestui protocol adiţional şi obţinând neutralitatea Germaniei în soluţionarea „Chestiunii basarabene”, URSS la 26 iunie 1940 a înaintat României cererea de a retroceda lui Basarabia, iar în cazul, dacă răspunsul nu va fi primit pe parcursul zilei de 27 iunie, România a fost atenţionată, că ofensiva armatelor sovietice va fi întreprinsă în seara zilei următoare. În cererea URSS se conţinea şi declaraţia antiştiinţifică cum că „Basarabia şi Bucovina sunt locuite în general de ucraineni”. În pofida protestelor României, după consfătuirile cu Germania şi Italia în legătură cu situaţia creată, la Consiliul Coroanei din 27 iunie 1940 a fost după două şedinţe luată decizia să se supune cererii URSS în privinţa Basarabiei, ceea ce şi s-a întâmplat la 28 iunie 1940. În Basarabia în schimbul armatei române au întrat trupele sovietice[xxxvii].
Aşadar, a fost efectuată transferarea teritoriului Moldovei de Est de la o ţară, care niciodată nu a reuşit să legifereze juridic drepturile sale asupra ei, altei ţări, care în 1917 a renunţat de la ea, iar puţin mai târziu iar a înaintat pretenţiile asupra ei şi fără permisiunea populaţiei regiunii a amplasat aici unităţile sale militare.
Cum se menţiona mai sus, RASSM a fost considerată de autorităţile sovietice ca o formaţiune statală temporară, până la includerea în componenţa URSS a teritoriului între Prut şi Nistru. De aceea conducerea URSS imediat după 28 iunie 1940 a început procedura transformării regiunii într-o una din republicile unionale, Reieşind din faptul, că organele locale ale puterii se aflau la etapa iniţială de constituire, Moscova a păstrat în vigoare paragraful Constituţiei RASSM din 1938, care confirma, că frontiera ei este amplasată pe râul Prut, şi au supus regiunea Pruto-Nistreană conducerii supreme al RASSM – Sovietului Comisarilor Norodnici, Prezidiului Sovietului Suprem şi Comitetului Regional de partid al Ucrainei. De facto, toată republică a fost subordonată organelor supreme ale puterii din altă republică – Ucraina. În calitate de organele supreme ale puterii pe acest teritoriu SCN RASSM şi Comitetul regional de partid al PC (b) U au înaintat SCN URSS şi CC al PC (b) unional propunerea de a unifica RASSM cu Basarabia şi de a forma în baza acestor teritorii Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Organele unionale menţionate au susţinut această adresare şi la 10 iulie 1940 s-au adresat cu el la Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, care prin decizia sa din 2 august 1940 a format RSSM[xxxviii].
Aici trebuie de menţionat un fapt, care are o importanţă deosebită pentru prezenta lucrare. După cum se ştie, URSS a fost fondat la 30 decembrie 1922 în baza Acordului, care „juridic a perfectat şi a întărit unificarea benevolă” a 4 republici sovietice socialiste – RSFSR (creată la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917)[xxxix], Ucrainei (creată la 12/ 25 decembrie 1917)[xl], Belarusiei (creată la 1 ianuarie 1919)[xli] şi RSFST (Republicii Sovietice Federative Socialiste Transcaucasiene, create la 12 martie 1922 ca Federaţia Transcaucasiană, care a inclus în sine Azerbaidjan, Armenia, Gruzia. La 13 decembrie 1922 Federaţia a fost renumită în RSFST, iar la 5 decembrie 1936 RSFST s-a destrămat în legătură cu întrarea membrilor ei în componenţa URSS (fiecare – în mod aparte)[xlii].
Din cele menţionate concluzionăm, că acordul cu privire la întrarea în componenţa URSS a fost semnat numai de RSFSR, Ucraina, Belarusia şi RSFST din numele celor trei republici transcaucasiene, care întrau în componenţa acestei uniuni. Însă niciodată în perioada anilor 1940-1991 nimeni dintre Preşedinţii Prezidiului Sovietului Suprem al RASSM (din 2 august 1940 – RSSM) nu a semnat nici un document cu privire la alipirea RSSM la Acordul cu privire la constituirea URSS din 30 decembrie 1922. De aceea, chiar dacă noi nu vom trage atenţia la faptul invadării teritoriului între Prut şi Nistru de către armatele sovietice la 28 iunie 1940, este absolut evident, că RSSM niciodată nu a fost în sens juridic partea componentă a URSS. Această declaraţia poate fi confirmată şi prin faptul, că adresarea cu rugămintea de a primi Basarabia în componenţa URSS a fost semnată de conducătorii organului suprem executiv al puterii locale (SCN RASSM) şi organului suprem al puterii de partid (Comitetul regional Moldovenesc al PC (b) Ucrainei, statutul căruia nu a fost stipulat în Constituţie adoptată în 1936[xliii]. Nimeni din preşedinţii organului suprem legislativ al puterii (Prezidiul Sovietului Suprem al RASSM) în perioada anilor 1940-1991 niciodată nu a semnat acest document, în pofida faptului, că conform Constituţiei RASSM din 1938, care temporar s-a aflat în vigoare şi pe teritoriul Basarabiei (până la 10 februarie 1941, când a fost adoptată Constituţia RSSM), art.3 prevedea, că „toată puterea în RASSM aparţine muncitorilor oraşului şi satului în numele Sovietelor deputaţilor muncitorilor”[xliv]. Aşadar, URSS nu dispunea de un drept juridic să efectueze în 1940-1941 şi 1944-1991 orice forme de guvernare pe teritoriul RSSM.
Constatând acest fapt, trecem la caracterizarea statutului RSSM în componenţa URSS. Legea cu privire la formarea RSS Moldovenească a lăsat republicii 6 judeţe din fosta Basarabia (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca), 6 raioane din fosta RASSM (Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia, Tiraspol), oraşele Chişinău, Tiraspol, Bender. Alte raioane din fosta RASSM, judeţul Akkerman şi o parte din judeţele Ismail şi Hotin au fost incluse în componenţa Ucrainei.  Necătând la tentativele slabe ale autorităţilor republicii să reziste presiunii din partea primului secretar al PC (b) U N.Hruşciov, acesta cu mici modificări a insistat asupra variantul său al frontierelor între Moldova şi Ucraina, care şi a fost aprobat definitiv la 4 noiembrie 1940 prin decretul respectiv al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS[xlv].
Cele întâmplate la 4 noiembrie 1940 în viziunea noastră, poate fi numită Acordul cu privire la schimbul teritoriiilor între RSSM, ocupată de armata sovietică, şi Ucraina, care a semnat Acordul cu privire la constituirea URSS, şi aşadar a fost membra legală a acestei uniuni politice. Raioanele din stânga Nistrului au devenit o compensare juridică din partea Ucrainei RSS Moldovenească pentru Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud, retrocedate acestei ţări. Exemplul acestui schimb noi găsim în trecutul nostru apropiat – în 2001 Moldova a transferat în posesia Ucrainei pe un termen de 99 de ani sectorul de autotraseu (7,7 km) în apropierea satului Palanca în schimbul ieşirii la râul Dunărea lângă Giurgiuleşti.
La 10 noiembrie 1940 sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al republicii a stabilit data alegerii în Sovietul Suprem al RSSM la 12 ianuarie 1941. După rezultatele alegerilor, desfăşurate la 12 ianuarie 1941, a fost format Sovietul Suprem al RSSM, prima şedinţa căruia a avut loc la 8 februarie 1941. În faţa lui a depus împuternicirile Sovietul Suprem, membrii căruia au fost aleşi încă în perioada existenţei RASSM, şi guvernul RASSM, care temporar executau funcţiile sale până la alegerea organului legislativ al republicii unionale[xlvi]. Mari schimbări în componenţa personală a conducerii supreme republicane nu s-au produs. Sovietul Suprem l-a ales în calitate de preşedinte pe F.Brovko, şi a numit componenţa guvernului (Sovietul Comisarilor Norodnici) în frunte cu T.Konstantinov[xlvii]  (Ambii ocupau aceleaşi funcţii şi în RASSM).
Conform Constituţiei RSSM, adoptate la 10 februarie 1941, republica avea dreptul formal (n.n. – R.Ş.) de a soluţiona problemele în următoarele domenii: stabilirea Constituţiei, controlul asupra executării ei; modificări în împărţirea teritorială a republicii în general, a oraşelor şi raioanelor, protecţia ordinii publice, aprobarea planului anual de gospodărie, bugetului de stat, impozitelor, veniturilor neimpozitare, conducerea cu activitatea de asigurare şi cea bancară, dirijarea cu activitatea băncilor, întreprinderile comerciale, agricole şi industriale; intreprinderile de subordonare republicană, controlul şi supraveghere asupra stării întreprinderilor de subordonare unională, conducerea cu gospodăria comunală şi de locuinţe, industria locală, transportul, gospodăriile auto, cu toate treptele învăţământului, organizaţiile de cultură, ştiinţă şi protecţia sănătăţii, asigurarea socială, cultura fizică şi sport, organizarea organelor judecătoreşti, problemele acordării cetăţeniei, amnistierii şi graţierii condamnaţilor pe teritoriul republicii[xlviii].  În afara acestuia, Moldova formal a obţinut dreptul la ieşire din componenţa URSS, care a fost stipulat în articolul 14 al Constituţiei republicii[xlix].
În competenţa RSSM nu întrau problemele asigurării securităţii statului, apărării, afacerilor externe, ce însemna reducerea semnficativă a statutului ei autonom în URSS chiar şi în comparaţie cu RSS Basarabeană, care a existat numai câteva săptămâni. De facto republica a obţinut acelaş statut în cadrul URSS, de care dispunea RASSM în perioada 1925-1938 în componenţa Ucrainei, pentru că comisariatele norodnice au fost iarăşi divizate în cele de subordonare unional-republicană (alimentaţiei publice, industriei uşoare şi forestiere, finanţelor, comerţului, afacerilor interne, justiţiei, protecţiei sănătăţii, controlului de stat, agriculturii) şi de subordonare republicană (comisariatele pentru problemele învăţământului, industriei locale, gospodăriei comunale, asigurării sociale, transportului auto[l].
Asemănare între statutul RSSM în componenţa URSS cu statutul RASSM în cadrul Ucrainei devine şi mai vizibilă, dacă vom aminti cititorului, că Biroul CC al PC (b) M, organul anticonstituţional al puterii în republică, la 18 iunie 1941 a aprobat în funcţie de reprezentant permanent al SCN RSSM pe lângă SCN URSS pe C.Ţurcan[li]. În afara acestuia, în domeniul legislativ RSSM, care nu dispunea de coduri legislative proprii, în corespundere cu decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 14 decembrie 1940 timp îndelungat se folosea de coduri ucrainene (Civil, Procesual-Civil, Muncii, Căsătoriei şi Familiei)[lii] şi în mod „legislativ” încă se afla sub influenţa Ucrainei.
Acordarea republicii drepturilor în sferele relaţiilor externe şi a apărării, şi revenirea prin aceasta la statutul RSS Basarabene are loc numai la începutul a.1944, când ofensivă armatelor sovietice spre vest a pus în faţa conducerii supreme sovietice necesitatea de a demonstra ţărilor europene, că republicile sovietice unionale măcar la nivel declarativ dispun de unele drepturi ale statului suveran. La 23 februarie 1944 Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a adoptat decretele „Cu privire la crearea Comisariatului norodnic pentru afacerile externe ale RSSM” în baza legii URSS din 1 februarie 1944 „Cu privire la acordarea republicilor unionale împuternicirilor în sfera relaţiilor externe şi transformării în legătură cu aceasta a Comisariatului norodnic pentru afacerile externe din unional în cel unional-republican” şi „Cu privire la crearea Comisariatului norodnic al apărării RSS Moldovenească în baza legii unionale „Cu privire la formarea unităţilor de armată a republicilor unionale şi cu privire la transformarea în legătură cu aceasta a Comisariatului apărării din cel unional în comisariatul norodnic unional-republican”[liii].  Primul comisar al apărării RSS Moldovenească a fost colonelul A.Gervasiev, primul comisar în problemele afacerilor externe a devenit adjunctul Preşedintelui SCN al republicii G.Rudi[liv]. SCN (din 26 martie 1946 – Consiliul de Miniştri) şi următorii decenii efectua conducerea cu relaţiile externe ale RSSM cu ţările străine[lv]. După părerea autorilor sovietici A.Surilov şi N.Stratulat, conform articolului 15-b, inclusă în textul Constituţiei RSSM de către Sesiunea a III-a a Sovietului Suprem al RSSM în decembrie 1944, în baza legii respective ale RSSM din 23 februarie 1944, republica a obţinut dreptul să între în relaţiile directe cu ţările străine şi în calitate de un subiect aparte al dreptului internaţional (n.n.- R.Ş.) avea dreptul să încheie înţelegeri cu statele străine, să efectueze un schimb cu reprezentanţii diplomatice şi cele consulare. Autorii menţionaţi mai scriu, că Prezidiul Sovietului Suprem a obţinut dreptul să numească reprezentanţii diplomatici ai republicii în statele străine, să primească documente de acreditare şi de rechemare de la reprezentanţii diplomatici, acreditate pe lângă Sovietul Suprem al RSSM[lvi]. Până la 1990-1991 toate aceste drepturi rămâneau la un nivel declarativ. Însă se mai poate menţiona, că contacte internaţionale ale republicii s-au intensificat, începând cu anii ’1960. Funcţia ministrului de externe se cumula cu funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri al republicii[lvii].
După stabilirea în regiune a administraţiei române malul drept al Nistrului a obţinut un statut de teritoriu, condus de general-guvernator, iar malul stâng al Nistrului a trecut sub controlul guvernatorului Transnistriei. Pe lângă general-guvernator al Basarabiei activau departamente, care se numeau directorate (ca în perioada RDM) – militar,  administrativ, financiar, al sănătăţii, muncii, justiţiei, propagandei, învăţământului, cultelor religioase. Basarabia a fost împărţită în judeţe – Chişinău, Cahul, Cetatea Albă, Chilia, Bender, Soroca, Orhei, Bălţi, Ismail, Lăpuşna, Tighina. În componenţa regiunii au fost reîntoarse judeţele sudice, însă nu a fost inclusă Bucovina, care a fost condusă de un guvernator aparte. Judeţele erau conduşi de prefecţi (de obicei – coloneli în rezervă) cu un aparat propriu, şi se divizau în plase, iar ultimii – în comune, compuse din 4-5 sate[lviii].
Cu venirea armatelor sovietice în martie-august 1944 teritoriul Moldovei din nou a fost redus la cel prevăzut în înţelegere între RSSM şi RSSU din 4 noiembrie 1940. Însă, câteva ani Moldova nu avea frontiera vestică stipulată oficial – cu România. Definitiv ea a fost stabilită de Acordul de pace de la Paris, semnat de România la 10 februarie 1947[lix].
 În scurt timp după război, în 1947, împuternicirile republicii puţin s-au lărgit – sesiunea a II-a a Sovietului Suprem al RSSM a acordat republicii dreptul de a stabili legislaţia în domeniul căsătoriei şi familiei (fără editarea codului său propriu[lx]. Totuşi, până la 1957-1958 împuternicirile  Sovietului Suprem republican erau foarte înguste – la această perioadă el putea  edita legi în problemele (în afara celor menţionate) muncii, folosirii solurilor, apelor, pământurilor, pădurelor[lxi].
Lărgirea treptată a drepturilor republicii se începe în curând după moartea lui I.Stalin, în pofida faptului, că în aparatul de partid şi de stat un timp scurt dominau tendinţele centralizatoare inerte, rămase din perioada stalinistă. Această centralizare birocratică a început să se realizeze deja în 1953, când Ministerul Transportului Auto, care se subordona republicii, a trecut în subordonare unională. Tendinţa menţionată a continuat  şi în decembrie 1953, când din subordonarea Ministerului Agriculturii şi a Furnizărilor RSSM a fost exclusă Direcţia Furnizărilor, care a fost reorganizată într-un minister aparte cu subordonarea nemijlocită a Ministerului Furnizărilor URSS[lxii].
Reorientarea  treptată spre decentralizarea conducerii în economia ţării  începe din 1954. Prin hotărârea Consiliului de Miniştri din 10 aprilie 1954 „în scopurile  avansării lor şi dezvoltării irigaţiei” în subordonarea organelor republicane au fost transmise toate gospodăriile acvatice ale Ministerului Agriculturii al URSS[lxiii]. În 1955 transferarea puterii în mâinile organelor republicane ale puterii a continuat. Hotărârea Consiliului de Miniştri al URSS din 4 mai 1955 a demarat procesul decentralizării în planificare. Republicile au primit dreptul de a planifica producerea şi repartizarea tuturor tipurilor de produse industriale şi de a elabora planurile economice de activitate[lxiv]. Altă hotărârea se referea la domeniul comunicaţiilor. La 16 februarie 1955 Ministerul Comunicaţiilor a trecut de la dublă subordonare unional-republicană la subordonare exclusivă a organelor republicane [lxv].
În condiţiile sistemului politic sovietic rolul principal nu aparţinea guvernului, dar se afla în mâinile organelor de partid, care puteau să acorde împuternicirile oricărui organ al puterii din ţară şi în orice moment să le retragă. Dependenţa deplină a guvernelor republicane de la hotărârile organelor de partid au demonstrat reformele anilor 1956-1957, care au influenţat radical la activitatea puterii executive şi judecătoreşti în RSSM.
Prima hotărâre, la care ne referim, a fost cea a CC al PCUS şi Consiliului de Miniştri al URSS din 30 mai 1956. Ea a transpus în subordonarea republicană industria mărfurilor alimentare, produselor lactate şi cărnoase, industria piscicolă, a furnizărilor, industria uşoară, texticolă, a materialelor de construcţie, de producere a hârtiei, de prelucrarea a lemnului, protecţiei sănătăţii, transportului auto şi drumurilor de şosea; reţeaua comercială cu amănuntul; intreprinderile de alimentaţie publică şi flotă fluvială. În subordonare unională au rămas au rămas intreprinderile de producere a cimentului, asbestului, firelor sintetice şi ale pielii, a maşinelor de detalii pentru industria alimentară, de carne, de lapte şi cea medicinală[lxvi].
O altă hotă hotărâre importantă a fost adoptată de Consiliul de Miniştri al URSS la 25 februarie 1957. Ea prevedea transmiterea guvernelor republicane surselor financiare pentru construcţii capitale, remunerarea muncii (inclusiv Ministerele de Interne, a Sănătăţii, Culturii ş.a.), dreptul stabilirii preţului de cost la orice producţie, produsă de intreprinderile, care se aflau în subordonare republicană, anterior indicate de Moscova[lxvii]. Prin această decizie conducerea unională a transmis o bună parte a ministerelor şi departamentelor în subordonarea nemijlocită a guvernelor republicane. Astfel, fie şi parţial a fost demontat sistemul stalinist de conducere ramurală, care a fost înlocuit cu cel teritorial. Dar cea mai importantă din cadrul reorganizărilor în domeniul conducerii de stat al URSS a fost hotărârea Biroului CC al PCM din 4 iunie 1957 „Despre reformarea de mai departe a organizaţiilor industriale şi din construcţii ale RSSM”. Prin ea se introducea în practică principalul proiect economic al lui Hruşciov: Consiliul Gospodăriei Populare a raionului economic-administrativ a RSSM, preşedintele al căruia a fost numit viitorul ministru de interne al URSS Nikolai Şciolokov [lxviii]. În mai 1956 a fost împărţită Calea Ferată  de Sud-Est. Sectorul ei republican a primit un statut aparte – Direcţia republicană a căilor ferate, care includea 8 servicii, 8 secţii şi 9 sectoare, iar Direcţia de Statistică, subordonată Moscovei,  la 19 aprilie 1960 a fost reorganizată în Direcţia Centrală de Statistică în componenţa guvernului RSSM [lxix].
Începând cu anul 1940, Sovietul Suprem al republicii avea dreptul să emită legi numai în următoarele domenii: muncii, folosirii subsolurilor, pădurilor, apelor, studiilor medii, familiei, căsătoriei şi stării civile. Însă bazele pentru aceste legislaţii erau stabilite tot de Sovietul Suprem al URSS. Reformele în sfera drepturilor Sovietelor au început  de la treaptă lor inferioară – soviete locale. Deja în toamna anului 1953 CC al PCM şi guvernul republicii a oferit comitetelor executive raionale dreptul de a transfera până la 60 % din acumulările industriei locale pentru lărgirea activităţii ei[lxx]. În mai 1954 guvernul RSSM a oferit sovietelor locale dreptul de a stabili preţuri pentru deservirea comunală a populaţiei, iar hotărârea comună al CC al PCM şi guvernului RSSM din 9 martie 1955 „Despre schimbarea planificării în agricultură” a permis sovietelor raionale se confirme planurile anuale de dezvoltare a agriculturii, elaborate în colhozuri şi sovhozuri. În a doua jumătate a anului 1955 în subordonarea sovietelor a trecut şi mare parte a intreprinderilor cooperaţiei industriale[lxxi]. Conform hotărârii CC al PCUS din 22 ianuarie 1957 sovietele locale au primit dreptul de a forma bugetul şi strategia economică locală, a organiza producerea şi realizarea mărfurilor produse[lxxii]. Legea din 7 iunie 1957 a transmis sovietelor raionale şi orăşeneşti combinatele industriale raionale şi artelele de construcţii locative. În 1957-58 organizarea construcţiilor de locuinţe şi repartizarea apartamentelor în Chişinău, Bălţi, Bender, Tiraspol a devenit competenţa comitetelor executive orăşeneşti şi raionale[lxxiii].
Lărgirea împuternicirilor al puterii locale a devenit un prolog pentru lărgirea drepturilor Sovietului Suprem al republicii. În 1957 el a primit dreptul de a emite legi despre planul anual de stat al republicii. În 1961 la el s-a adăugat dreptul de a elabora planuri bugetare[lxxiv]. Liberalizarea esenţială s-a produs în domeniul procedurilor judiciare şi codificării, domeniu, care până atunci, conform Constituţiei din 1936, se afla în competenţa Sovietului Suprem al URSS. În conformitate cu aceasta decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 14 decembrie 1940, adoptat la cererea guvernului republicii, prevedea introducerea temporară pe teritoriul republicii codurilor judiciare ale Ucrainei. La 11 februarie 1957 Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea „Despre transmiterea în gestiunea republicilor unionale a legislaţiei despre organizarea judecătoriilor, adoptarea codurilor civile, penale şi procedurale”, care a schimbat parţial situaţia creată. Conform acestei legi, preşedinţii judecătoriilor supreme deveneau membrii ai Judecătoriei Supreme a URSS. Din acest moment, şi îndeosebi după sesiunea a VI-a din legislatura a IV-a a Sovietului Suprem al RSSM (1957), care a confirmat aceste schimbări, în republica se începe elaborarea codurilor judiciare proprii (Sovietul Suprem al URSS putea doar se confirme aceste legislaţii) şi a Legii despre organizarea judecăţilor, adoptată în 1960. La 24 martie 1961 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Codul Penal şi Codul Procesual-Penal al republicii, punându-le în acţiune de la 1 iulie al aceluiaş an. La 26 decembrie 1964, a fost adoptat şi Codul Civil al RSSM, iar mai târziu – şi alte coduri[lxxv]. În 1965 republici unionale au obţinut noi drepturi în sfera finanţării muncii şi salariului, iar aprobarea bugetelor sovietelor raionale şi cele orăşeneşti a fost transferată acestor soviete prin hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM[lxxvi].
Aşadar, în perioada anilor 1954-1965 RSS Moldovenească, formaţiunii statale, aflate sub un control militar al organelor unionale ale puterii şi administraţiei civile (Consiliul de Miniştri, Sovietul Suprem ş.a.), care a fost condusă prin metode dictatoriale de o structură anticonstituţională (până la 1978) – Partidul Comunist al Moldovei, au fost acordate drepturile relativ largi în sfera economiei naţionale şi conducerii de stat. În acelaş timp controlul deplin asupra situaţiei în republică, incluzând şi realizarea acestor drepturi de facto, a fost efectuat de către organele de partid. Sovietul Suprem şi Consiliul de Miniştri funcţionau numai în calitate de nişte „curele de transmisie” pentru realizarea operativă a acestei guvernări. Această situaţie s-a păstrat până 1990-1991.
Un exemplu convingător al conducerii de către organele de partid cu activitatea Prezidiului Sovietului Suprem ne poate servi hotătârea Biroului CC al PC (b)M din 23 februarie 1944 cu privire la formarea Comisariatului Norodnic pentru Afacerile Externe, la care a fost adoptat proiectul decretului respectiv al Prezidiului Sovietului Suprem al republicii, şi în aceiaşi zi a apărut decretul Prezidiului Sovietului Suprem al republicii la problema menţionată – deja semnat de Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem şi Secretarul Prezidiului, cu conţinut, aprobat în redacţia Biroului CC[lxxvii]. Conducerea cu Sovietele  deschis declarau însuşi organele de partid. Spre exemplu, la Congresul al IV-lea al PC (b)M, care a avut loc la 18-21 septembrie 1952, primul secretar al PC (b)M L.Brejnev a povestit în baza faptelor concrete, cum se realiza acest lucru în practică[lxxviii].
Puterea absolută a PCM în republică a fost recunoscută numai în Constituţia RSSM, adoptată la 15 aprilie 1978 în baza Constituţiei URSS, adoptate la 30 decembrie 1977. Conform art.6 al ambelor Constituţii, Partidul Comunist pentru prima dată în istoria RSSM a fost legiferat – în calitate de „forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice, nucleul sistemului ei politic, organizaţiilor de stat şi obşteşti”[lxxix]. În Constituţiile RASSM din 1925 şi 1938 Constituţiile URSS din 1936 şi RSSM din 1941 statutul partidului nu este fixat[lxxx], ceea ce confirmă ilegalitatea guvernării republicii de către partidul comunist în perioada anilor 1924/1940-1978.
Reformele hruşcioviste sus menţionate nu au influenţat activitatea externă a republicii. Drepturile, acordate ei în baza art.15b şi 30 a Constituţiei: cu privire la contacte cu reprezentanţii diplomatici ai ţărilor străine, dreptul Prezidiului Sovietului Suprem al republicii unionale să numească şi de a rechema reprezentanţi diplomatici ai RSSM în diferite ţări purtau, cum deja s-a menţionat, un caracter pur declarativ. De facto la nivelul guvernamental în anii ’1960-’1980 Moldova avea reprezentanţii săi numai în Ungaria, iar aparatul Ministerului republican de externe era compus atunci din 4-5 persoane. Numărul lor s-a mărit (mai mult de 10 persoane) numai în anii ’1980 în legătura cu activizarea funcţionării Ministerului[lxxxi]. Mai mult,  conform Constituţiei RSSM (1978) drepturile RSSM în comparaţie cu Constituţia din 1941 (cu rectificările în 1944) s-au redus – republica a fost lipsită şi în mod declarativ de dreptul de a primi şi de a rechema reprezentanţi diplomatici străini, de a primi documente de acreditare şi de rechemare a acestor reprezentanţi. În pofida declarării dreptului de a încheia acorduri şi să efectueze un schimb cu reprezentanţi diplomatici şi consulari din alte state, nu se menţiona, care organ este împuternicit să realizeze aceste funcţii[lxxxii].
Dependenţa republicii de organele unionale în sfera politicii externe se baza şi pe cauzele de ordin istoric, apărute în perioada creării URSS. La 22 februarie 1922 la Moscova a fost semnat Tratatul cu privire la acordarea RSFSR dreptului de a proteja şi de a reprezenta interesele republicilor unionale (Ucrainei, Belarusiei, Gruziei, Armeniei, Azerbaijanului (ultimii trei întrau în 1922-1936 în  componenţa RSFST), Republicii Orientului Îndepărtat, Buharei şi Horesmului) la conferinţele internaţionale, de a încheia din numele lor acorduri şi tratate cu ţările-participante la aceste conferinţe şi alte state pentru asigurarea unităţii diplomatice a republicilor sovietice. Acest acord a devenit fundamentul activităţii diplomatice a URSS în 1922-1991[lxxxiii]. El era folosit şi faţă de republici, care au fost încorporate în componenţa URSS fără semnarea Acordului cu privire la formare URSS, inclusiv şi Moldova, ceea ce a fost fixat în art.28 al Constituţiei RSSM din 1978: „În activitatea de politică externă RSS Moldovenească se călăuzeşte de ţelurile, sarcinile şi principiile politicii externe, stabilite de Constituţia Uniunii RSS”[lxxxiv].
De aceea schimbările în statutul internaţional al Moldovei  ce s-au produs în anii ’1950-’1980 erau foarte nesemnficative şi s-au redus la separarea funcţiei de ministru al afacerilor externe de la funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, care a avut loc în 1981[lxxxv], şi lărgirea listei de ţări, reprezentanţii cărora frecventau republica: dacă până la mijlocul anilor ’1950 în republică veneau numai oameni politici din ţările „lagărului socialist”[lxxxvi], în anii ’1960-’1980 RSSM a fost frecventată şi de reprezentanţii cercurilor de afaceri şi diplomaţi occidentali, acreditate în URSS. Spre exemplu, în 1975 Moldova a fost vizitată de ambasadorii Marii Britanii (T.Harvi), Noii Zelandei (B.Lendram), în 1980 Indiei (B.Hudjral), în 1985 Italiei (D.Miliuolo) acreditate în URSS[lxxxvii]. Des veneau în ospeţie în Moldova consulii ambasadelor ţărilor socialiste în URSS. Spre exemplu, în decembrie 1984 prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al republicii G.Stepanov a primit pe consul general al Bulgariei la Odesa M.Mihailov. În informaţia oficială cu privire la această vizită, publicată în mass-media republicii, se menţiona, că „discuţia a atins problema dezvoltării relaţiilor moldo-bulgare în cadrul celor sovieto-bulgare”[lxxxviii].
Necătând la lărgirea contactelor RSSM cu diplomaţi şi businessmani din diferite ţări în această perioada, începutul discursurilor şi pe arena internaţională (spre exemplu, la 23 noiembrie 1983 Ministru de externe a RSS Moldovenească P.Comendant a ţinut o cuvântare la şedinţa Asambleei Generale ONU[lxxxix], cercetători sovietici foarte prudent elucidau contactele conducerii republicane cu diplomaţi străini. Atenţie deosebită i se acorda contactelor cu partidele comuniste din diferite ţări. Legăturile internaţionale la nivelul parlamentar şi guvernamental, în pofida faptului, că aveau loc destul de des[xc], în literatura sovietică aproape nu au găsit elucidare, dacă nu vom lua în considerare câteva lucrări cu caracterizarea foarte scurtă şi lipsită de orice detalii a sferei relaţiilor externe a RSSM cu alte ţări[xci]. În anii ’80 din motive necunoscute pentru noi problema relaţiilor internaţionale a Moldovei cu alte ţări a devenit tabu într-o măsură mai mare, decât mai înainte. De exemplu, în lucrările lui V.Andruşciac din aproximativ 60 pagini, consacrate contactelor internaţionale structurilor statale, guvernamentale şi a celor de partid numai  3 reflectă relaţiile externe ale structurilor statale şi guvernamentale ale republicii cu alte ţări, fiind scrise într-un stil foarte general[xcii]. Celelalte pagini sunt oferite relaţiilor organelor de partid cu organizaţii comuniste din diferite continente.  
În viziunea noastră, acest fapt este confirmarea concluziei, că relaţiile externe ale republicilor jucau pentru conducerea URSS un rol decorativ – în scopul confirmării pentru statele europene ideei false cum că republicile unionale sunt  „state suverane” (cum a fost declarat în Constituţia URSS), o oarecare anexă la contacte între partidele comuniste, care ne vorbeşte destul de clar despre faptul, că autorităţile sovietice se stăruiau intenţionat să evite orice reflectare a rolului legăturilor Consiliului de Miniştri a RSSM cu alte ţări, pentru a lichida chiar şi gândul despre oarecare „autonomie” a acestor structuri de la Partidul Comunist (Opinia, că Sovietele în sistemul politic sovietic jucau un rol secundar, subordonat partidului, este împărtăşită, spre exemplu, şi de fostul preşedinte al Comitetului Securităţii al URSS, general în armată V.Kriucikov[xciii]).
Starea de lucruri caracterizată, în care RSSM numai formal dispunea de o suveranitate de stat (orice decizie a Prezidiului Sovietului Suprem, Consiliului de Miniştri şi chiar a Biroului CC al PCM putea fi în orice moment anulată de structurile respective unionale, pentru că republica nu dispunea de un vot decisiv în organele unionale, ci numai, conform Constituţiei din 1978, „realiza în viaţă deciziile organelor supreme ale puterii de stat şi de conducere a URSS”[xciv]. Acest statut al RSSM, ca şi a altor republici unionale, a fost de facto recunoscut şi de state străine în Declaraţia din Helsinki (1975), în textul căreia se conţinea principiul inviolabilităţii frontierelor existente.
Schimbări în statutul politic al RSSM s-au început cu adoptarea la 23 noiembrie 1989 a Legii cu privire la organizarea alegerilor deputaţilor poporului în republică. Legea această permitea participarea în alegerile candidaturilor de alternativă reprezentanţilor PCUS[xcv]. Prin aceasta, chiar şi în formă parţială, se formau premisele pentru alegerile libere şi democratice, pentru că în condiţiile sistemului monopartiinic apariţia alternativei de facto corespundea principiului de multipartidism. Aceste alegeri au fost organizate la 25 februarie şi 10 martie 1990. Concurent al PCM la ele a devenit Frontul Popular al Moldovei, care a obţinut 130 locuri din 380 în noul parlament[xcvi].
Noul parlament al Moldovei a deschis şedintele la 14 aprilie 1990. Deja la 31 mai 1990 el a adoptat Legea cu privire la Guvernul RSSM, conform căruia acest organ al puterii trebuia să asigure respectarea legilor URSS, ratificate de Sovietul Suprem al RSSM (până 1990 în republici nu existau legi unionale neratificate de „parlamentele” locale[xcvii]), acordurilor şi înţelegerilor, care funcţionau pe teritoriul RSSM şi să promoveze politica externa în limitele competenţei sale. Conform acestei legi Ministerul Afacerilor Externe a fost reorganizat în Ministerul relaţiilor externe, P.Comendant a fost înlocuit cu N.Ţâu[xcviii]. Aşa s-a început întărirea suveranităţii reale a RSSM (din 23 mai 1991 – Republica Moldova[xcix]) în sfera politicii externe, care formal a fost prevăzut în art.73 al Constituţiei RSSM din 1978[c]. La 23 iunie 1990 Parlamentul republicii a adoptat Declaraţia cu privire la suveranitatea de stat a RSSM, în conformitate cu care Guvernul RSSM (poartă această denumire din 31 mai 1990, în conformitate cu Legea despre Guvern) prin hotărârea sa din 3 august 1990 a recunoscut Statutul ONU şi s-a obligat să respecte principiile dreptului internaţional[ci]. Prin altă decizia a Guvernului din 3 august 1990 a fost aprobate funcţiile şi structura Ministerului relaţiilor externe a RSSM (7 secţii, 34 colaboratori)[cii]. În lista prerogativelor Ministerului, în special, au fost incluse coordonarea relaţiilor economice şi politice externe a Moldovei, asigurarea participării ei în activitatea organizaţiilor internaţionale (politice, economice, culturale), stabilirea relaţiilor multilaterale reciproce cu organizaţiile economice internaţionale şi republicile unionale ş.a [ciii].
În conformitate cu cele menţionate 50% din colaboratori ai consulatului sovietic în Iaşi au devenit diplomaţi moldoveni. Se presupunea participarea lor în ambasadele sovietice în Italia, Germania, Spania, ONU. În afara acesteia, N.Ţâu în componenţa delegaţiei sovietice a participat în lucrările Conferinţei pentru securitatea şi colaborarea în Europa (Paris, 19-21 noiembrie 1990). În cadrul Ministerului de externe a fost creată Direcţia protocolului de stat, care a stabilit contacte permanente cu consulatele generale ale Poloniei, Bulgariei, Mongoliei, Ungariei, României, Cehoslovaciei, Cubei la Kiev şi ambasadele străine la Moscova. Colaboratorii ministerului au început să participe în activitatea organizaţiilor internaţionale (EKOSOS ş.a.)[civ]. Aşadar, Moldova a început să obţină autonomia reală în contacte politice, economice şi culturale externe.
În condiţiile procesului de destrămare a URSS conducerea RSSM a întreprins măsurile orientate spre suveranizarea în continuu a statutlui cu perspectiva obţinerii independenţei. În sfera relaţiilor externe, în special, Ministerului Relaţiilor Externe a fost reîntoarsă fosta denumire – Ministerul Afacerilor Externe (20 mai 1991), conducătorul căruia a fost numit N.Ţâu[cv].
Perioada din 20 mai spre 27 august 1991 poate fi caracterizat ca o etapa de pregătire în procesul de recunoaştere internaţională a statului Republica Moldova (denumirea ţării a fost stabilită prin decizia Parlamentului din 23 mai 1991)[cvi], când Moldova şi de facto şi de jure încă a fost partea componentă a URSS şi nu dispunea în deplină măsură de  statutul subiectului dreptului internaţional.  Puciul de la Moscova (19-21 august 1991) a accelerat procesul proclamării independenţei Republicii Moldova. Declaraţia cu privire la proclamarea independenţei de stat a fost adoptată de Parlamentul ţării la 27 august 1991. După semnarea la 8 decembrie 1991 în localitatea Viskuli (Belarusi) de către Preşedinţii Rusiei şi Ucrainei (B.Elţin şi L.Kravciuk) şi Preşedintele Sovietului Suprem al Belarusiei S.Şuşkevici, ca reprezentanţii ţărilor-fondatori ai URSS Acordului cu privire la încetarea existenţei URSS (documentul a fost ratificat de Parlamentele acestor ţări la 10-12 decembrie 1991), lichidarea URSS a fost oficial fixată în acordul cu privire la constituirea Comunităţii Statelor Independente (21 decembrie 1991), semnat de liderii tuturor ţări ale fostei URSS, în afara de ţările baltice, inclusiv şi primul preşedinte al Moldovei Mircea Snegur. Ultimul act juridic cu privire la lichidarea URSS a fost adoptat la 26 decembrie 1991, când  Sovietul Naţionalităţilor al Sovietului Suprem al URSS (în prezenţa reprezentanţilor numai republicilor din Asia Mijlocie – Kazahstan, Tagikistan, Kirgizia, Turkmenia, Uzbekistan) a primit Declaraţia cu privire la încetarea existenţei URSS[cvii].
După proclamarea independenţei Moldovei are loc procesul de recunoaştere a ei în calitate de subiect al dreptului internaţional. În 1991-1994 Moldova a fost recunoscută ca stat independent de către România, SUA, Rusia, Germania, Anglia şi alte state[cviii]. Moldova a devenit membra organizaţiilor internaţionale: OSCE (atunci CSCE) (din 3 ianuarie 1992), ONU (2 martie 1992), Consiliului Europei (14 iulie 1995), mai mult de 40 structuri internaţionale[cix] (în pofida faptului, că există divergenţe semnificative cu privire la numărul ţărilor, care au recunoscut independenţa Moldovei – 112, mai mult de 130 ş.a [cx]. Acest proces definitiv a întărit statutul Moldovei ca un stat suveran independent, recunoscut de comunitatea internaţională.


[i] Там же, с.556.
[ii] Там же, с.562.
[iii] Там же, с.557, 560-561.
[iv] Там же, с.563-565.
[v] Там же, с.161, 191.
[vi] Там же, с.160.
[vii] Там же, с.162, 197.
[viii] Там же, с.162-163.
[ix] Там же, с.203.
[x] Там же, с.205-206; История румын...с.259.
[xi] Стати В. Ук.соч…с.162.
[xii] История Республики Молдова…с.92; Стати В. Ук.соч…с.224.
[xiii] История румын...с.140.
[xiv] Стати В. Ук.соч…с.226.
[xv] История Республики Молдова…с.202.
[xvi] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.73; Стати В. Ук.соч…с.335.
[xvii] История Республики Молдова…с.207.
[xviii] Там же.
[xix] Там же, с.207-208.
[xx] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч, с.85; Сурилов А. Ук.соч, с.51.
[xxi] Сурилов А. Ук.соч, с.51.
[xxii] Лазарев А.Ук.соч, с.565.
[xxiii] Сурилов А. Ук.соч, с.57.
[xxiv] Там же, с.77.
[xxv] Вехи...с.42.
[xxvi] Там же, с.54.
[xxvii] Там же, с.46-47.
[xxviii] Сурилов А. Ук.соч, с.80.
[xxix] Там же, с.80-86.
[xxx] Лазарев А.Ук.соч, с.225, 229.
[xxxi] Там же, с.220-222.
[xxxii] Там же, с.225.
[xxxiii] Там же, с.231-232.
[xxxiv] Там же, с.228-230.
[xxxv] Там же, с.235-242.
[xxxvi] История румын, с.261.
[xxxvii] Там же, с.272-274.
[xxxviii] Сурилов А. Ук.соч, с.182-183.
[xxxix] Советский Энциклопедический Словарь. Москва, Советская Энциклопедия, 1982, с.1152.
[xl] Там же, с.1391.
[xli] Там же, с.186.
[xlii] Там же, с.451.
[xliii] Стати В. Ук.соч, с.358.
[xliv] Вехи...с.79.
[xlv] Пакт Молотова-Риббентропа и его последствия для Бессарабии / Сборник документов. Составители В.Вэратик и И.Шишкану/ Кишинев: Университас, 1991, с.82-91, 94-104, 107-112; История Республики Молдова…с.223-224; История румын...с.275.
[xlvi] История Республики Молдова…с.224-225.
[xlvii] Там же, с.225.
[xlviii] Вехи...с.129-130, 211.
[xlix] Там же, с.107.
[l] Там же, с.134.
[li] Arhiva Organizaţiilor Social-Politice al Republicii Moldova (în continuare – AOSP RM). F. 51. Inv. 1. D. 76. F. 4.
[lii] Сурилов А. Ук.соч, с.193.
[liii] AOSP RM, F.51, inv.2, d.5, f.1-2, 5-6; Вехи...с.148-149; Сурилов А., Стратулат Н. Ук.сочс.136.
[liv] AOSP RM, F.51, inv.2, d.5, f.8; d.13, f.199.
[lv] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.126; Сурилов А. Ук.соч, с.219.
[lvi] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.136.
[lvii] Там же, с.137-140.
[lviii] Сурилов А. Ук.соч, с.219; Petrencu A. România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial. Chişinău: Epigraf, 1999, p.65, 73-82.
[lix] Petrencu A. Op.cit, p.168; Лазарев А.Ук.соч…с.854.
[lx] Сурилов А. Ук.соч, с.247.
[lxi] Там же, с. 299.
[lxii] Там же, с.300-302.
[lxiii] АOSP RM, F.51, inv.13, d.86, f.45.
[lxiv] Ibidem, inv.14, d.67, f.105.
[lxv] Сурилов А. Ук.соч, с.303-304.
[lxvi] AOSP RM, F.51, inv.15, d.70, f.106.
[lxvii] Ibidem, inv.17, d.69, f.94.
[lxviii] Ibidem, d.9, f.322-328.
[lxix] Ibidem, inv.15, d.74, f.176; d.70, f.23; inv.20, d.63; f.42.
[lxx] Паскарь П. Деятельность КПМ по улучшению работы местных Советов и усилению их связей с массами (1951-1958 гг.) / Автореферат диссертации на соискание степени кандидата исторических наук.- Кишинев, 1967, с.10.
[lxxi] Там же.
[lxxii] Очерки истории Коммунистической Партии Молдавии. – Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1968, с.406.
[lxxiii] Паскарь П. Ук.соч, с.11.
[lxxiv] Сурилов А. Ук.соч, с.298-300; История МССР (под ред. С. Трапезникова). Т.2. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1968, с.717.
[lxxv] Сурилов А. Ук.соч, с.298-300; Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч, с.124-125; История МССР,  с.717.
[lxxvi] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч, с.128.
[lxxvii] AOSP RM, F.51, inv.2, d.5, f.1-2, 5-6.
[lxxviii] Ibidem, inv.11, d.1, f.254-255.
[lxxix] Вехи...с.198.
[lxxx] См. Вехи
[lxxxi] Сozma A. La originile diplomaţiei Republicii Moldova. Enunţarea problemei // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Vol.III. Chişinău: CEP USM, 2003, p.193-194.
[lxxxii] Ibidem.
[lxxxiii] Ibidem, p.193.
[lxxxiv] Вехи...с.203.
[lxxxv] Cozma A. Op.cit, p.193; Советская Молдавия.- 1981, 30 декабря.
[lxxxvi] См. например: Советская Молдавия.- 1954, 19 августа.
[lxxxvii] Андрущак В. Советская Молдавия в сотрудничестве с освобожденными и капиталистическими странами. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1987, с.31.
[lxxxviii] Васильев В. О чем писали газеты // Молдавские ведомости.- 2004, 8 декабря.
[lxxxix] Cozma A. Op.cit, p.194.
[xc] См., например, Молдавские ведомости, 2004.
[xci] Сурилов А. Ук.соч.
[xcii] Андрущак В. Ук.соч; Idem. Молдавия в сотрудничестве Советского Союза с социалистическими странами. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1981.
[xciii] Крючков В. Личное дело. Том 2. Москва: Олимп-АСТ, 1996, с.33.
[xciv] Вехи...с.212.
[xcv] История румын, с.267.
[xcvi] Там же.
[xcvii] Крючков В. Ук.соч, с.29.
[xcviii] Cozma A. Op.cit, p.200.
[xcix] Неделчук В. Ук.соч, с.13-14.
[c] Вехи...с.173.
[ci] Cozma A. Op.cit, Ibidem, р.200.
[cii] Ibidem.
[ciii] Ibidem.
[civ] Ibidem, р.201.
[cv] Ibidem, р.200, 202.
[cvi] Неделчук В. Ук.соч, с.14.
[cvii] Зенькович Н. Тайны уходящего века. Власть. Распри. Подоплека. Москва: ОЛМА-Пресс, 1998, с.550-551, 574; История румын, с.300.
[cviii] Cozma A. Op.cit, p.203, 206.
[cix] История румын, с.300-301; История Республики Молдова…с.333.
[cx] История румын, с.301; История Республики Молдова…с.333.

Комментариев нет:

Отправить комментарий