воскресенье, 3 апреля 2011 г.

Statutul internaţional al Moldovei (1812-1918)


Pentru a exclude posibilitatea răscoalelor în regiune, deja la 23 iulie 1812 comandantul armatei Dunărene amiralul P.Ciciagov a aprobat „Regulile pentru guvernare temporară a Basarabiei”, care au în întrat în vigoare la 2 februarie 1813. Prin acest act Ciciagov fără nici un temei a „conferit” regiunii Pruto-Nistrene denumirea turcească a părţii sudice  a acestei regiuni (Basarabia).  Conform acestui document, părţii estice a Moldovei istorice, care a obţinut un statut de regiune, a fost acordată autonomia limitată. Locuitorilor se permitea folosirea cu legile locale. A fost organizat guvern provizoriu din două palate în frunte cu guvernatorul civil (Scarlat Sturdza). Prima palata (camera) soluţiona problemele legate cu legislaţia, sistemul judecătoresc, protecţia ordinii publice şi învăţământului. A doua palata se ocupa cu problemele statisticii, finanţelor, vamei şi industriei locale. Decizii la dosarele penale sau civile erau luate în corespundere cu obiceiurile locale, iar cele poliţieneşti – în baza legilor ruseşti.  Lucrările de secretariat erau organizate în două limbi – rusă şi moldovenească. Limba rusă se întrebuinţa în şcolile şi bisericile. Însă Basarabia a fost imediat lipsită de orice drepturi în sfera relaţiilor externe cu alte state şi de dreptul la formaţiunile militare proprii, care se respectau în perioada fanariotă (aceste paragrafe au rămas neschimbate până 1917). Guvernul regiunii era supus nemijlocit comandantului suprem al armatei Dunărene, care avea dreptul să anuleze orice decizie a lui.  Fapt menţionat transforma această autonomie relativă în cea declarativă[i].
La 2 februarie 1813 a fost creat un guvern provizoriu al regiunii în frunte cu guvernator civil, în componenţa căruia nobilimea locală dispunea de 7 locuri din 12, iar alte 5 erau deţinute de funcţionari ruşi, care făceau serviciu în regiune în 1807- 1812. Deja la 13 iunie 1813 Scarlat Sturdza a fost demis şi înlocuit cu generalul I.Harting, în timpul guvernării căruia avea loc înlocuirea funcţionarilor locali cu cei veniţi din Rusia, iar legile locale au început fi ignorate[ii]. În 1816 în Basarabia a fost introdusă funcţia de namestnik împuternicit, care era supus Petersburgului. Acest post a fost ocupat de general-locotenent A.Bahmetiev (1816-1820), care a obţinut o mare parte din împuternicirile guvernatorului civil şi guvernului regiunii. Împuternicirile funcţionarului civil şi militar de grad superior al regiunii, de care dispunea Bahmetiev, puteau fi comparate cu cele, de care dispunea P.Ciciagov, cu unica excepţie – Bahmetiev nu a cumulat funcţiile sale cu funcţiile comandantului de armată şi putea să concentreze atenţia asupra problemelor regiunii[iii].
La 29 aprilie 1818 în legătură cu venirea la Chişinău a ţarului Alexandru I a fost introdus în acţiune „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabene”. Organul executiv suprem în acest document era declarat guvernul regional în frunte cu guvernatorul, în componenţa căruia întrau 11 persoane: 6 erau numite din boierimea locală, alţi 5 se numeau pe un termen de 3 ani din Petersburg.   Puterea judecătorească era împărţită la judecătoria penală, care funcţiona în baza legilor imperiale, şi judecătoria civilă, care activa în baza legilor locale. Alte organe ale conducerii regionale şi locale (spre exemplu, judeţe şi ispravnicii) se formau după tip gubernial rus. Principalul organ legislativ al regiunii a devenit Sovietul Suprem, care conducea cu toate sferele vieţii regiunii. În comparaţie cu guvernul provizoriu lichidat împuternicirile Sovietului Suprem în sfera legislativă au fost reduse: el nu avea dreptul la înaintarea iniţiativelor legislative, deciziile lui la problemele de importanţă deosebită trebuiau fi aprobate de Sovietul de Stat al Rusiei, ce a devenit încă un pas în procesul limitării autonomiei locale[iv]. În curând Petersburgul a uzurpat dreptul să numească încă 2 membri al guvernului, şi a obţinut majoritatea necesară a voturilor. În 1820 general-guvernator, care deţinea şi funcţia de Preşedinte al Sovietului, a obţinut dreptul de a pune veto la orice rezoluţie a Sovietului, în afara de cele judecătoreşti. De dreptul de a lua decizii la probleme de ordin judecătoresc Sovietul Suprem a  a fost privat în 1825, iar în 1828 Sovietul Suprem a fost dizolvat[v].
La 28 februarie 1828 „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabene” a fost anulat prin decretul lui Nicolai I. Prin această măsură a fost lichidată autonomia guvernării regionale de la Petersburg. El a fost înlocuit cu „Instituţia pentru cârmuirea Basarabiei”, aprobată de  ţarul. Conform acestui document, Sovietul Suprem a fost înlocuit cu Consiliul Gubernial, membrii căruia, în afara de conducătorul nobilimii locale, erau aprobate de guvernator (iar guvernator – de către ţarul Rusiei). Consiliul Gubernial dispunea numai de funcţii de supravegere şi executare (realizarea legilor şi decretelor în regiune, elaborarea dărilor de seamă gospodăreşti ş.a. Regiunea Basarabeană a fost supusă general-guvernatorului din Novorosia, iar funcţia de namestnik al regiunii se lichida[vi]. A fost treptat redusă şi sfera folosirii limbii materne în instituţiile de stat al regiunii. În 1828 el a fost exclus din activitatea instituţiilor publice, în 1835 a fost restabilit pe un termen de 7 ani, iar în 1842 a fost exclus definitiv. Predarea limbii materne se efectua numai în gimnaziu regional (până la 1866), seminaria duhovnicească (până la 1867) şi şcoli judeţene (până la 1869)[vii].
Bazându-se pe cele menţionate, se poate caracteriza perioada anilor 1828-1873 ca etapa de trecere treptată de la autonomie (drepturile căreia deveneau tot mai reduse) la gubernia rusească obişnuită, când toate structurile de bază ale puterii se formau în baza standardelor guberniale ruseşti[viii]. După modelul rusesc, în special, au fost organizate reforma zemstvei (1864), orăşenească (1870), judecătorească (1869). În Chişinău a fost creată instanţa judecătorească de categoria a II—a, subordonată Curţii Judecătoreşti din Odesa[ix]. Perioada de reorganizare a Basarabiei într-o regiune rusească s-a încheiat la 7 decembrie 1873, când prin decretul lui Alexandru al II-lea Regiunea Basarabeană a fost transformată într-o simplă gubernie rusească[x]. Interesele Basarabiei îm structurile ale puterii supreme ruse erau reprezentate de un grup al oamenilor politici, dintre care le putem menţiona L.Casso, V.Purişkevici ş.a.
În această perioadă are loc şi dezbinare teritorială a Basarabiei – ca urmare a războiului din Crimeea (1853-1856), pierdut de Rusia. La insistenţa Angliei, Franţei, Austriei Congresul de la Paris a adoptat o hotărâre, conform căruia Rusia retroceda Imperiului Otoman (Principatului Moldova) judeţele Cahul, Ismail, Bolgraf (5000 cm.p., cu populaţia de 128 000 de oameni)[xi].  După războiul ruso-turc (1877-1878), câştigat de Rusia, această ţară a obţinut la Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) reîntoarcerii acestor pământuri de către România în componenţa Basarabiei[xii].
Schimbările statutului internaţional al guberniei, care au intervenit în continuare, sunt legate cu  dezvoltarea mişcării naţional- democratice în regiune. Primele semne ale apariţiei acestei mişcări au loc spre sfârşitul anilor ’1850- începutul anilor ’1860, când fraţii Casso, Cristi şi Cotruţă au început propagarea ideilor dezvoltării în continuu a limbii materne şi orientării spre România deja formată, fapt, ce provoca nemulţumiri la oficialităţile ruse din Basarabia[xiii].  Tradiţiile acestor grupări a fost  preluate de Societatea Moldovenească a Basarabiei, condusă de P.Dicescu (fondat în 1905) şi Societatea Moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale. Iar Partidul Naţional-Democratic Moldovenesc, creat în 1906, a formulat ideea oferirii Basarabiei a unui statut de autonomie în componenţa Rusiei, condusă  de Sovietul Suprem[xiv].
Revoluţia din februarie 1917 a început procesul schimbărilor radicale a statutului teritoriului, aflat între râurile Prut şi Nistru. Guvernul provizoriu rus a lichidat funcţia de guvernator. Ei au fost înlocuiţi cu comisarii – gubernial (în Basarabia – C.Mimi, adjunctul V.Cristi) şi judeţeni[xv], care au constituit guvernul regional – forma de guvernare, care poate fi numită cea de tranziţie de la gubernială (până la 1917) spre directoratele în perioada Republicii Democratice Moldoveneşti.
Dezvoltarea proceselor de construcţie statală în Basarabia avea loc în condiţiile creşterii popularităţii mişcării naţional-patriotice, în fruntea cărora se afla Partidul Naţional Moldovenesc (lider- Vasile Stroescu, în conducerea mai întrau P.Gore, V.Herţa, P.Halippa ş.a.). Această organizaţie a declarat în calitate de un scop de ordin primordial crearea autonomiei moldoveneşti în componenţa Republicii Federative Ruse şi formarea organelor supreme şi locale de putere, se mai prevedea realizarea reprezentanţei Basarabiei în organele centrale ale puterii de către etnici moldoveni[xvi].  În planurile PNM mai intrau acordarea  organului legislativ local a dreptului de elaborare a legilor; conducerea şi judecătoria trebuiau să fie realizate numai în limba populaţiei băştinaşe, lăsându-l limba rusă numai pentru legăturile cu puterea centrală rusă. Şcolile se transferau în limba moldovenească de studii. Episcopia moldovenească trebuia să obţină un statut de mitropolie şi să devină autonomă. Serviciul militar tinerii moldoveni treceau numai în Basarabia, iar limba de comunicare între unităţi militare trebuia să fie limba moldovenească[xvii].
Pentru întărirea influenţei sale între soldaţi Comitetul Militaro-Executiv Central Moldovenesc (CMECM) a renăscut şi activitatea regiunii în domeniul politicii externe, stabilind contacte cu reprezentanţii Radei Centrale în Kiev şi guvernul român la Iaşi. Comitetul l-a numit în funcţie de comisar gubernial V.Cristi, în calitate de adjunctul al comisarului gubernial – pe I.Inculeţ[xviii]. Următoarea etapa s-a început la 20 octombrie 1917 prin convocarea Congresului militar moldovenesc, care a luat hotărâre cu privire la proclamarea autonomiei Basarabiei în componenţa Republicii Federative Ruse. Congresul a mai luat decizia  de a introduce limba moldovenească în instituţiile statale şi judecătoria. Până la organizarea alegerilor generale în Adunarea Constituantă Congresul a decis să fie convocat Sfatul Ţării din 130 persoane (120 reprezentanţi ai organizaţiilor politico-obşteşti regionale şi 10 reprezentanţii de la moldoveni din Transnistria[xix].
 Punctul crucial în dezvoltarea statalităţii moldoveneşti a devenit convocarea  Sfatului Ţării la 21 noiembrie 1917. Membrii acestui organ al puterii un timp continuau s-o considere „Basarabia” ca un teritoriu cu un statut de autonomie în componenţa Rusiei. Această declaraţie poate fi confirmată. Ca mărturisire în acest sens sună poziţia Sfatului Ţării, care nu împiedica organizării la 26-28 noiembrie 1917 a alegerilor şa Adunarea Constituantă a întregii Rusiei (alegerile au fost câştigate de eseri, cadeţi şi octeabrişti[xx].  În al doilea rând, chiar în Declaraţia Sovietului regional supre al Republicii Moldoveneşti (2 decembrie 1917) Sfatul Ţării s-a autoproclamat ca puterea supremă a Republicii Democratice Moldoveneşti, care întră în componenţa Republicii Federative Democratice Ruse, însă trebuia să păstreze funcţiile şi drepturile sale  numai până la convocarea Adunării Populare (Constituante) a Republicii Moldoveneşti, convocarea căruia a fost din cele mai stringente probleme, care se aflau în vizorul Sfatului Ţării[xxi]. În viziunea lui A.Surilov şi N.Stratulat, această situaţie corespundea principiului naţiunilor la autodeterminare, care a fost declarat de Puterea Sovietică[xxii].
Generalizând cele spuse mai sus, Sfatul Ţării poate fi numit într-o oarecare măsură o structură analogică Guvernului provizoriu în Rusia, scopul înfiinţării căruia a fost formarea organelor locale ale puterii în regiune după convocarea Adunării Constituante în Rusia. În acelaş timp Sfatul Ţării nu a recunoscut lovitura de stat în Rusia, efectuat de Partidul Bolşevic la 24-25 octombrie 1917 (după stilul vechi) în Rusia: în „Declaraţia...”citată se mai menţiona, că „în centru Republicii Ruse lipseşte puterea, iar în toată republică domină anarhia”[xxiii]. Prin acest act Sfatul Ţării a arătat, că este orientat spre restabilirea puterii Guvernului Provizoriu sau altul guvern nebolşevic în Rusia. Este foarte important faptul, că majoritatea membrilor Sfatului Ţării au susţinut acest curs politic antibolşevic[xxiv].  Necătând la cele menţionate, Sovietul Comisarilor Norodnici în frunte cu V.Lenin şi Sovietul din Petrograd au recunoscut legală înfiinţarea Republicii Democratice Moldoveneşti[xxv], legiferând prin aceasta puterea Sfatului Ţării în regiune. Aşadar, stipulând dinainte nesupunerea sa regimului bolşevic în Rusia şi obţinând recunoaşterea acestui fapt de către guvernului din Petersburg, Republica Democratică Moldovenească în frunte cu organul său suprem legislativ al puterii – Sfatul Ţării – juridic a decăzut din sfera legislaţiei ruse, cu toate că în cazul revenirii la putere a Guvernului Provizoriu a păstrat dreptul de a reveni în acest cadru juridic, şi de facto a devenit un stat independent.   În legătură cu aceasta este foarte remarcabil faptul, că autorii sovietici, numindu-şi pe unii membri al Consiliului Directorilor Generali (CDG) (guvernului) Republicii, creat de Sfatul Ţării la 7 decembrie 1917 în frunte cu Panteleimon Erhan, omit cu sârguinţă faptul, că în componenţa CDG întra şi director pentru problemele internaţionale – Ion Pelivan)[xxvi]. Consiliul menţionat a întreprins măsurile pentru obţinerea recunoaşterii internaţionale a Republicii. Însă din cauza existenţei sale scurte Republica nu a reuşit să obţină recunoaşterea internaţională din partea marilor puteri europene şi SUA. Declaraţiile fostului preşedinte al CDG P.Erhan la Congresul al III-lea al ţăranilor Republicii Moldoveneşti (18-22 ianuarie 1918) cu privire la recunoaşterea diplomatică, chipurile obţinută din partea Angliei şi Franţei nu corespund realităţii[xxvii]. Până ultimii ani era de cunoscut, că la Chişinău în perioada existenţei RDM (în decembrie 1917) a fost deschis consulatul francez. Acest eveniment are loc conform înţelegerii anglo-franceze din 10 decembrie 1917, conform căruia Basarabia a întrat în zona franceză de ocupaţie[xxviii]. Dumitru Grama a completat în 1994 această informaţie, menţionând, că în perioada existenţei RDM în Chişinău mai funcţionau consulatele României, Statelor Unite, Marii Britanii şi ataşatul militar francez[xxix].
 În baza celor menţionate se poate concluziona, că statele europene în sfârşitul a.1917 – începutul a.1918 considerau teritoriul între Prut şi Nistru ca un stat sub protectoratul rusesc. Reieşind din aceste motive, politicieni europeni nu se orientau la deschiderea ambasadelor statelor sale în RDM.  În opinia noastră, sunt două cauze principale ale acestei situaţii. Prima din ele constă în aceea, că Sfatul Ţării nu a declarat Republica ca stat independent – acest lucru are loc  mult mai târziu în alte condiţii politice. Altă cauză – atitudinea neuniformă a marilor puteri europene faţă de RDM. Germania şi Austro-Ungaria au considerat, că RDM nu dispune de independenţă reală, şi că ea poate fi folosită ca o monedă de schimb în relaţiile cu România: pentru a atrage această ţară cu preţul RDM pe partea sa în războiul cu Rusia[xxx].  De aceea au suferit eşec tentativele liderilor RDM să trimite reprezentanţii ţării la tratativele de pace între Rusia şi Puterile Centrale la Brest-Litovsk, iar mai târziu la tratativele acestor ţări cu România la Buftea (februarie-martie 1918)[xxxi]. Sfatul Ţării nu a reuşit că concentreze puterea în mâinile sale şi în interiorul ţării. Din sate totdeauna parveneau informaţii cu privire la nesupunerea indicaţiilor lui, tâlhăriile care se săvârşeau în moşiile nobilimii locale, alungării reprezentanţilor Sfatului Ţării din sate. Putrea locală în unele sate a trecut practic în mâinile comitetelor ţărăneşti. Bolşevicii spre sfârşitul a.1917 au stabilit un control asupra Chişinăului, iar la 1 ianuarie 1918 chiar au proclamat Puterea Sovietică în regiune (cu ajutorul Rumcerodului (Executivul Sovietelor de pe Frontul Român, Flotei din Marea Neagră şi Regiunii Odesa)[xxxii]. În aceste condiţii conducerea Sfatului Ţării (I.Pelivan, I.Inculeţ, P.Erhan) a obţinut la 20 (după datele, prezentate de alţi autori, la 22 sau 23) decembrie 1917 adoptarea prin majoritatea voturilor membrilor Sfatului Ţării a deciziei cu privire la acordarea Consiliului Directorilor Generali libertăţii depline în acţiunile îndreptate spre soluţionarea problemelor curente (împuterniciri excepţionale). În baza acestei permisiuni CDG în aceiaşă zi s-a adresat către România cu rugămintea de a introduce forţele armate sale pe teritoriul Republicii în scopurile „suprimării anarhiei”[xxxiii]. România a fost de acord cu această rugăminte şi între 1 şi 19 ianuarie 1918 diviziile ei au ocupat teritoriul Republicii (unele formaţiuni militare româneşti au întrat pe teritoriul RDM încă în decembrie 1917[xxxiv].
Însă, decizia Consiliului Directorilor Generali de a invita armatele româneşti în Moldova a provocat dezbinarea în rândurile membrilor Sfatului Ţării şi a Consiliului menţionat (nemaivorbind de reacţia extrem de negativă populaţiei RDM). O parte dintre ei au protestat vehement contra apariţiei diviziilor armatei române pe teritoriul RDM. De aceea preşedintele Sfatului Ţării I.Inculeţ şi preşedintele CDG P.Erhan au expediat la 6 ianuarie 1918 o telegramă guvernului României, care se afla atunci în Iaşi, exprimând dezacordul total cu acest act al autorităţilor româneşti şi cerând  rechemarea necondiţionată al acestor unităţi al armatei române[xxxv].
Apreciind situaţia politică creată în Republică spre sfârşitul a.1917, noi nu putem pune la îndoială faptul, că armata română a întrat pe teritoriul RDM numai în baza cererii oficiale a guvernului ei legal – CDG. Acest guvern dispunea de toate împuternicirile necesare din partea organului suprem legislativ al Republicii Democratice Moldoveneşti.
Începând cu mijlocul lunii ianuarie a. 1918, Sfatul Ţării funcţiona pe teritoriul controlat de România, ce influenţa negativ asupra statutul lui în ţară. Principală decizie, care a fost luată în această perioadă, a fost proclamarea independenţei RDM la noaptea spre 24 ianuarie 1918, prin care statutul politic al ţării s-a schimbat radical[xxxvi].
Independenţa RDM a fost pusă la indoială de către naţionaliştii ucraineni. Deja în februarie-martie 1918 puterile centrale ale Ucrainei au început să facă declaraţii, că Basarabia să află în sfera intereselor politici a Ucrainei şi trebuie să devină o parte inseparabilă a Ucrainei. La şedinţa sa din 16/29 martie 1918 Sfatul Ţării a respins categoric aceste pretenţii şi s-a declarat oficial unicul organ al puterii, care dispune de un drept  legal să soluţioneze problema unificării „RDM cu unele sau altele state”. Conform acestei hotărâri în or.Chişinău, ocupat de armatele române, la şedinţa din 27 martie / 9 aprilie 1918 în prezenţa primului ministru al României, Alexandru Marghiloman, Sfatul Ţării prin 86 voturi „pro”, 3 „contra”,  36 „abţineri” şi în lipsa a 13 deputaţi (la 27 martie 1918 în componenţa Sfatului Ţării intrau 162 de membri[xxxvii]), a adoptat hotărârea cu privire la unirea condiţionată a Basarabiei cu România.  
În conformitate cu această decizie fosta RDM obţinea un statut de autonomie în componenţa României. Sfatul Ţării devenea principal organ al puterii executive în regiune cu dreptul la un buget propriu, numirea funcţionarilor (în afara de birocraţi de rangul superior). Se păstrau structurile locale orăşeneşti şi de zemstvă, statutul căruia putea fi modificat de Parlament al României numai cu participarea deputaţilor, ce reprezentau regiune. 2 reprezentanţi ai Sfatului Ţării trebuiau să între în componenţa guvernului român. Incorporarea în armata se efectua după principiul teritorial[xxxviii].
Susţinătorii ideii unirii regiunii cu România în cadrul Sfatului Ţării şi între oameni politici români n-au respectat  normele juridice internaţionale, prevăzute în cazul unificării statelor. Ei n-au atras atenţia la un subiect important din punct de vedere juridic, şi anume: ca unicul reprezentant legal al puterii legislative în regiune, Sfatul Ţării trebuia să adopte o hotărâre privind schimbarea denumirii ţării în Basarabia, după ce, în baza actului menţionat, să declare despre alipirea Basarabiei cu România. Acest lucru nu a fost realizat[xxxix], necătând la faptul, că România, ca succesorul juridic al fostului Principat Moldovenesc, avea dreptul la cele menţionate. Autorii Declaraţiei cu privire la alipirea regiunii la România au făcut cu totul altceva: în textul acestui document teritoriu între Prut şi Nistru se numea în exclusivitate Basarabia, şi numai la începutul documentului se menţiona o oarecare „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia)”. În afara faptului, că în cazul menţionat autorităţile române din motive rămase  necunoscute pentru noi au decis să păstreze pentru regiune denumirea, acordată ei de către administraţia ţaristă de ocupaţie, a fost manifestată necunoaşterea şi alt principiu juridic.  Subiect al dreptului internaţional cu denumirea „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia)” nu a existat în documentele oficiale a Sfatului Ţării, adoptate până la 27 martie 1918.   Putem trage concluzia, că Sfatul Ţării a alipit condiţionat cu România o formaţiune statală inexistentă la momentul adoptării acestei declaraţii. De aceea actul cu privire la unirea condiţionată cu România, în pofida faptului, că el a fost adoptat de majoritatea voturilor a membrilor Sfatului Ţării, nu are nici o valoare juridică faţă de regiunea aflată între râurile Prut şi Nistru. Nu putem scăpa din vedere şi faptul, că la momentul votării clădirea, unde ea avea loc, a fost înconjurată de detaşamentele armatei române[xl]. Însă, cum menţiona diplomatul român cu o renume mondială, Nicolae Titulescu, „autodeterminare... este o plebiscită. Pentru a obţine puterea dreptului internaţional, el trebuie să fie efectuat în condiţiile libertăţii”. Şi în aceste condiţii „forţele internaţionale, şi nu forţele militare a unei sau altei părţi cointeresate asigurau ordinea”[xli]. În condiţiile concrete ale Chişinăului în ziua 27 martie 1918 nu se poate vorbi despre respectarea şi acestei condiţii obligatorie.
În pofida faptului, că alipirea Basarabiei avea un caracter condiţionat şi la etapa iniţială regiunea a obţinut un statut de autonomie, deja la 22 aprilie 1918 prin decret al regelui Ferdinand I asupra teritoriului Basarabiei a fost răspândită acţiunea legislaţiei româneşti, în baza cărora se efectua şi guvernarea cu regiune[xlii]. Autonomia regiunii s-a mai redus după adoptarea decretului regelui Ferdinand I nr.1626, conform căruia începând cu 1 august 1918 în Basarabia a fost introdusă starea de asediu,  care a lichidat drepturile şi libertăţile cetăţenilor[xliii]. Actul, care a încheiat evenimentele din perioada decembrie 1917 – noiembrie 1918, a fost adoptat la şedinţa Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918. Conform acestui document, Basarabia a fost în mod necondiţionat unificată cu România. Din 162 de deputaţi ai Sfatului Ţării în sala de şedinţe erau prezenţi numai 46, dintre care „nu s-au adunat nici 30” pentru a susţine această hotărâre[xliv].
Reieşind din cele menţionate, constatăm, că a vorbi despre legalitatea actului cu privire la unirea necondiţionată a Basarabiei cu România, adoptat la 27 noiembrie 1918, se poate într-o măsură şi mai mică, decât a Declaraţiei din 27 martie al aceluiaş an. Necătând la aceasta, parcă pentru a confirma ilegalitatea drepturilor sale la Basarabia autorităţile române au deschis la Chişinău 6 consulate ale ţărilor europene – Belgiei, Greciei, Franţei, Italiei, Olandei, Poloniei[xlv].
În acelaş timp trebuie de specificat un  fapt cu o deosebită importanţă pentru lucrarea prezentă, şi anume că principatul Moldova, dezmembrat în 1812, a devenit în 1859 una din ţările-cofondatori ai României (împreună cu Muntenia). Devenind statul drept succesor al principatului Moldova,  România a obţinut dreptul legal asupra teritoriului aşa-zisei Basarabiei. Însă, România în a.1918 nu a respectat legislaţia internaţională prevăzută în cazul „Basarabiei”,  şi nu a luat în vedere documentele adoptate de Sfatul Ţării, nelegiferând oficial drepturile sale asupra regiunii.
Includerii regiunii în componenţa României s-a opus Rusia sovietică, care, cum se menţiona, a recunoscut independenţa RDM. La etapa iniţială a existenţei sale regimul sovietic a declarat pe toţi locuitorii fostului Imperiu Rus, care locuiau acolo pe data de 7 noiembrie 1917 şi dispuneau de cetăţenia rusă drept cetăţeni sovietici. După întrarea armatelor române pe teritoriul Basarabiei guvernul sovietic, condus de V.Lenin a încălcat grav normele dreptului internaţional, arestând în semn de protest contra acestei acţiuni din partea României, la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 toată componenţa ambasadei, consulatului şi altor instituţii româneşti în frunte cu ambasadorul României la Petrograd C.Diamandi. La insistenţa corpului diplomatic, care a exprimat un protest dur, Diamandi a fost eliberat deja la 1/14 ianuarie 1918[xlvi].  În ziua arestării lui Diamandi Rusia Sovietică a rupt relaţiile diplomatice cu România şi de facto a întrat în starea de război cu ea[xlvii]. Ca urmare a acţiunilor militare între Rusia Sovietică şi România în ianuarie-februarie 1918 România a fost nevoită să semneze la 5-9 martie 1918 o convenţie sovieto-română, prin care s-a obligat să retrage trupele sale din Basarabia în termen de 2 luni[xlviii], însă, obţinând susţinerea Germaniei şi Austro-Ungariei, nu s-a ţinut de cuvânt [xlix].


[i] История румын...с.137-138; История Республики Молдова…с.113; Шаров И., Ожог И. Краткий курс лекций по истории румын. Часть III. Новое время,  Кишинев, 1992, с.4.
[ii] История румын...с.138.
[iii] Шаров И., Ожог И… Там же.
[iv] Стати В. Ук.соч... с.238; История Республики Молдова…с.114.
[v] Стати В. Ук.соч... с.239; История румын...с.139.
[vi] История румын...с.139-140; Шаров И., Ожог И… Ук.соч.,с.5.; Вехи молдавской государственности…с.7.
[vii] Стати В. Ук.соч... с.239; История румын...с.145.
[viii] Ожог И… Ук.соч.,с.5.
[ix] Там же… с.34.
[x] Там же… с.5.
[xi] Там же… с.28; История Республики Молдова…с.126.
[xii] История румын...с.185.
[xiii] Стати В. Ук.соч... с.264.
[xiv] Там же; История Республики Молдова…с.148.
[xv] История Республики Молдова…с.173.
[xvi] Там же, с.175; История румын...с.220.
[xvii] История румын...с.221.
[xviii] История Республики Молдова…с.176.
[xix] Там же, с.180; История румын...с.221.
[xx] Левит И. Молдавская Республика (ноябрь 1917-ноябрь 1918). Кишинев, 2000, с.48-52.
[xxi] Стати В. Ук.соч…с.272; Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.37.
[xxii] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.37.
[xxiii] Там же.
[xxiv] Там же.
[xxv] История Республики Молдова…с.182.
[xxvi] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.40; Левит И. Молдавская Республика...c.28. Стати В. Ук.соч…с.274;  История Республики Молдова…с.184.
[xxvii] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.44.
[xxviii] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.43-44; Лазарев А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос…с.76-77.
[xxix] Grama D. Evoluţia statutului juridic al Basarabiei în anii 1812-1918 // Revista de Istorie a Moldovei.- 1994, nr.2., p.67.
[xxx] Лазарев А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос…с.79.
[xxxi] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.44; Стати В. Ук.соч…с.294-295.
[xxxii] Лазарев А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос…с.73; Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.46.
[xxxiii] Сурилов А., Стратулат Н. Ук.соч…с.47; Лазарев А. Ук.соч...с.80; История румын...с.223.
[xxxiv] История Республики Молдова…с.185-186; Стати В. Ук.соч…с.279, 291.  
[xxxv] Стати В. Ук.соч…с.280-281.  
[xxxvi] История румын...с.224.
[xxxvii] Левит И. Ук.соч...с.370.
[xxxviii] История румын...с.226; Вехи…с.23.
[xxxix] Левит И. Ук.соч...с.371; История румын...с.226; Istoria României...p.303.
[xl] Левит И. Ук.соч...с.369-370.
[xli] Там же...с.373.
[xlii] История Республики Молдова…с.189.
[xliii] Левит И. Ук.соч...с.432.
[xliv] Там же, с.445.
[xlv] Anuarul Chişinăului. 1940. Chişinău, 1940, p.48.
[xlvi] Лазарев А.Ук.соч…с.87-88, 163.
[xlvii] Там же, с.90-91.
[xlviii] Левит И. Ук.соч...с.331-332.
[xlix] Лазарев А.Ук.соч…с.174-176.

Комментариев нет:

Отправить комментарий