воскресенье, 3 апреля 2011 г.

Statutul internaţional al Moldovei (1359-1812)


Eu nu am avut alţi duşmani, înafara de duşmanii
                            Statului şi totul, ce am făcut eu, se efectua numai
                                   Pentru gloria şi măreţia Patriei mele.
                                                           A.-J.Richeliet


 Ruslan ŞEVCENCO
Statutul internaţional  al Moldovei: aspecte istorico-juridice (1359-1991)
                                              
The international statute of the Republic of Moldova from the moment the country appeared on the world map as a sovereign state (1359) until it obtained independence from URSS (1991) is researched in this article. All changes of the Moldova’s statute that occurred while it was a constitutive part of the Ottoman Empire, Russian Empire, Romania and URSS are presented  and analyzed. The relations of Moldova with Poland, Hungary and other European States are described as well.

                                                           PRELIMINARII

Problema statalităţii moldoveneşti are o cronologie proprie a evenimentelor. Ea poate fi împărţită în câteva etape. Fiecare dintre aceste etape este reflectat într-un plast foarte semnificativ de documente. În viziunea noastră, la aceste etape pot fi atribuite:
1) Etapa iniţială de existenţă a principatului Moldova (1359-1512): de la apariţia statului Moldovenesc până la semnarea de către Bogdan al III-lea a primelor capitulaţii cu Imperiul Otoman. Această perioada poate fi caracterizată prin formarea chipului Moldovei în relaţiile internaţionale ca stat aflat sub regimul de suzeranitate a unei mari puteri europene (Poloniei sau Ungariei, la sfârşitul perioadei, din 1486 – şi a Turciei). La această etapă,  în pofida faptului, că suveranitatea Moldovei a fost într-o oarecare măsură încălcată de ţări-suzerani, Moldova în general a fost un stat european independent, fapt, care a găsit reflectarea în acordul moldo-polon din 1499.
            2) Perioada atragerii consecvente a Moldovei în sfera de influenţă turcească (1512-1538). În această perioadă are loc consolidarea juridică a influenţei politico-militare a Turciei în Moldova, relaţiilor de vasalitate a principatului cu Imperiul Otoman, care poartă un caracter destul de formal.
            3) 1538-1711: de la invadarea de către armatele turceşti a Moldovei până la războiul ruso-turc (1710-1711). Poate fi apreciat ca perioada stabilirii definitive a dominaţiei politice, economice şi militare a Turciei în Moldova (cu întreruperi în 1595-1611, 1615-1616). Moldova devine un stat aflat în relaţii de vasalitate cu Turcia.
            4) Perioada anilor 1711-1812 (aşa zisă etapa fanariotă): etapa, când influenţa turcească în Moldova a ajuns la punctul său culminant. Independenţa formală a Moldovei obţine un caracter tot mai fictiv. Etapa poate fi împărţită în 2: 1) 1711-1768, când Turcia a fost în calitate de singurul suzeran al Moldovei; şi 1768-1812, când acest rol a fost împărţit între Turcia şi Rusia.
            5) 1812-1917: Partea de est a principatului Moldova în mod forţat este incorporată în componenţa Imperiului Rus, unde a obţinut un statut de regiune autonomă (1813-1873) cu reducerea treptată a drepturilor, iar din 1873 – statutul unei simple gubernii ruseşti (aşa zisa gubernia Basarabeană).
            6) 2 decembrie 1917 – 27 martie 1918: etapa existenţei Republicii Democratice Moldoveneşti (RDM), proclamată de organul suprem legislativ al regiunii „Sfatul Ţării” – în componenţa Republicii Federative Ruse, transformate la 24 ianuarie 1918 într-un stat independent (necătând la faptul aflării pe teritoriul ei a armatelor române).
            7) 27 martie – 27 noiembrie 1918: existenţa Moldovei în calitate de formaţiune autonomă în componenţa României.
            8) 27 noiembrie 1918 – 28 iunie 1940; 13 august 1941 – 29 august 1944 – perioada ocupaţiei ilegale a teritoriului fostei RDM de către autorităţile române (aşa-zisa provincia Basarabia) (în 1941-1944 – provinciile Basarabia, Transnistria, Bucovina).
            9) 28 iunie 1940 – 13 august 1941; 29 august 1944 – 23 iunie 1990: ocupaţia ilegală de către armatele sovietice a teritoriului fostei RDM sub denumirea Basarabia, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM).
            10) 23 iunie 1990 – 27 august 1991 – perioada existenţei statului Moldovenesc suveran (semiautonom) în componenţa URSS.
            11) din 27 august 1991 – Republica Moldova – stat independent.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Problema statutului internaţional este cea fundamentală în procesul de formare a statutului nostru. Soluţionarea ei definitivă întăreşte poziţiile Moldovei între alte state, care au obţinut recunoaşterea internaţională, contribuie la formarea sentimentelor patriotice şi mândriei faţă de ţara sa,  conştientizării Moldovei ca un component important în procesul asigurării securităţii regionale, iar în domeniul economic – întăririi statutului ţării noastre ca ţării, care dispune de acces la mare, ceea ce asigură lărgirea legăturilor internaţionale comerciale.
Tema aleasă devine şi mai actuală după interviului acordat de către Preşedintele Curţii Constituţionale dl Victor Puşcaş, în care Domnia Sa, dezminţând declaraţia jurnalistului despre faptul că Moldova „nu are experienţa istorică a statalităţii sale” a spus: „Nu pot să fiu de acord cu aceasta. Din 1359, pe parcurs de cinci secole, lumea recunoştea Moldova ca un stat suveran”[i].
Cu regret trebuie să constatăm, că această tema este foarte slab cercetată în lucrările savanţilor sovietici. Excepţie în perioada sovietică constituie numai lucrările lui V.Diablo[ii], V.Ivanov[iii], A.Lazarev[iv], A.Surilov[v], N.Stratulat şi A.Surilov[vi], iar în perioada postsovietică – în lucrările colectivului de autori în frunte cu V.Ţaranov[vii] şi D.Dragnev[viii], grupului de autori în frunte cu V.Ţaranov[ix], lucrările lui V.Stati[x]. Problematica statutului Moldovei este abordată şi în articolele lui B.Vizer şi I.Cereş[xi]. Trebuie de menţionat însă, că lucrările, editate în perioada sovietică, sunt bazate pe teza fundamentală că Moldova este o parte componentă a URSS şi dispune de suveranitatea de stat numai în cadrul acestei ţări. Lucrările ştiinţifice, editate după 1991, noi putem convenţional să le împărţim în trei grupe: 1) cei, care reflectă atitudinea faţă de Moldova ca drept succesor al unuia din principate româneşti cu acelaş nume (D.Dragnev); 2) cea, care reflectă statutul politic al Moldovei, reieşind din interesele Rusiei (URSS); 3) orientată în general spre tradiţiile istorice ale statalităţii moldoveneşti (V.Stati). Cu toate acestea, nimeni din autorii sus-menţionaţi nu a pus în faţa sa scopul de a reflecta statutul internaţional al Moldovei din punct de vedere  actual, când ţara noastră este un stat independent. Autorul speră, că articolul prezentat a completa această „gaură ştiinţifică”.
Există diferite puncte de vedere privitor la formarea pe teritoriul viitorului principat Moldova formaţiunii statale. Conform uneia dintre ele, voievodatul a fost format (aproximativ după a.1345) ca o regiune aparte al Regatului ungar, vasal al regele ungar.  Realizarea în practică a acestui scop a devenit posibilă după izgonirea detaşamentelor tataro-mongole spre est de Carpaţi[xii]. Conform altor versiuni, el putea fi format sub protectoratul ungar şi în anii ’1350 (de exemplu, în 1352)[xiii]. Din cele spuse se poate concluziona, că formarea voievodatului are loc aproximativ în perioada anilor 1345-1353/1355 şi la etapa iniţială a existenţei el a fost un vasal al Ungariei.  Însă năzuinţele ungare de a transforma voievodatul într-o regiune adevărată al Regatului ungar au întâlinit o rezistenţă înverşunată a populaţiei locale. Conducerea luptei contra guvernării ungare s-a concentrat în mâinile feudalilor din Maramureş în frunte cu Bogdan, care a fugit din Transilvania pe teritoriul viitoarei Moldovei. Spre a. 1359 această grupare a înlăturat de la putere nobilimea proungară şi a instaurat la putere pe liderul său Bogdan[xiv]. Această dată este de obicei considerată ca momentul constituirii statului Moldovenesc independent.
Pe parcursul următoarelor 6 ani (1359-1365) Ungaria a intreprins un şir de tentative, îndreptate spre restabilirea suzeranităţii sale asupra principatului Moldova. Eşecul acestor tentative a fixat decretul regelui Ungariei Ludovic I cu privire la acordarea fostelor moşii a lui Bogdan la Maramureş copiilor detronatului guvernator al Moldovei – Sas (Balc, Drag, Dragomir şi Ştefan) în schimb la averea pierdută în Moldova. Aşadar, principatul a fost recunoscut independent. Despre aceasta ne vorbeşte şi acel fapt, că biograful lui Ludovic I.Kiukiullo a comparat Moldova cu un regat[xv].  
Formării principatului Moldovenesc a contribuit înfrângerea zdrobitoare, care a suferit armata Hoardei de Aur de la armata unită a Poloniei şi Lituaniei. Slăbirea Hoardei a adus după sine lărgirea teritorială a principatului – către teritoriul lui a fost alipit voievodat Suceava-Rădăuţi. În rezultat s-a format aşa zisă Ţara de Sus (spre deosebire de Ţara de Jos, care se afla la sud-est de Ţara de Sus)[xvi], care a devenit un subiect al dreptului internaţional. Principatul format a fost recunoscut deja în anii următori. În 1370-1371 domnul Moldovei Laţcu deja a dus tratative cu Papa Grigorie XI (1370-1378) cu privire la crearea episcopiei romano-catolice, care s-au încheiat cu deschiderea ei în 1371 la Siret. Apropierea cu catolicismul se explica prin necesitarea creării unei contrabalanţe Ungariei, care continua să consideră, că pământurile moldoveneşti este partea componentă a imperiului ungar. Susţinerea Laţcu a găsit din partea împăratului Sfintei Imperii Romane Carol al IV-lea[xvii] şi a Poloniei, care încă din 1349, eliminând Hoarda de Aur, a început ocuparea regiunilor Volâni şi Podolia, care aveau hotarele comune cu Moldova.  Luând în atenţie acea autoritate, de care se folosea atunci papalitatea şi Imperiul Sfânt Roman, se poate de presupus, că suveranii europeni au început să percepe Moldova ca un stat aparte.
Ameninţarea externă poziţiilor Moldovei a crescut din 1370, că regele ungar Ludovic I a devenit şi regele polon. Însă, cum menţionează P.Parasca, din considerente practice – Petru Muşat a adus jurământul în faţa lui Ludovic ca rege nu numai a Ungariei, dar şi a Poloniei, necătând la atitudinea duşmănoasă lui Ludovic faţă de Moldova, el a renunţat de planurile acaparării Moldovei cu forţele armate ungare[xviii]. În perioada domniei urmaşului lui, Vladislav al II-lea Iagello, relaţiile moldo-polone s-au îmbunătăţit atât de simţitor, ca Petru Muşat şi Vladislav Iageloo au împărţit între ele pământurile fostului principatul Galici, care înainte erau controlate  de Ungaria. Moldova  a obţinut Ţara Şepeniţului cu Hotin[xix]. La 26 septembrie 1387, pentru menţinerea acestor pământuri sub controlul său, şi cu scopul de a se asigura de pretenţiile Ungariei, Petru Muşat a încheiat un acord cu Polonia, prin care s-a declarat ca vasal a lui Vladislav cu condiţia susţinerii reciproce şi garanţiilor inviolabilităţii hotarelor Moldovei[xx]. Se poate constata, că acest document fixa încheierea alianţei moldo-polone, care avea un caracter politico-militar.
În acelaş an Petru Muşat a alipit către Ţara Moldovei Ţara de Jos şi un sector al gurii Dunării, iar în 1388, oferind un credit lui Vladislav (3 000 galbeni), a obţinut de la rege în calitate de un amanet teritoriul Pocuţiei (între Carpaţi, Nistru, Ceremuş)[xxi]. În 1392 Petru Muşat a încheiat procesul formării statului Moldovenesc, alipindu-l la el Bucovina[xxii]. În calitate de şef al statului Petru Muşat a fost atras în calitate de mediator pentru soluţionarea conflictului între Polonia şi Muntenia. Statutul Moldovei ca un stat independent a fost recunoscut şi de principatul Moscovit, care în a.1386 a îndreptat în Moldova o delegaţie pentru a reîntoarce în ţara  feciorul lui Dmitrii Donskoi Vasilii[xxiii]. Urmaşii lui Petru Muşat au continuat orientarea politică spre Polonia, care garanta lor stabilitatea politică în interiorul şi în exteriorul ţării. Roman I la 15 ianuarie 1393, iar Ştefan I – la 6 ianuarie 1395, au prelungit acordul cu privire la relaţiile de vasalitate cu Polonia. Necătând la faptul, că controlul asupra activităţii domnului din partea Poloniei s-a întărit considerabil[xxiv], Polonia totuşi nu a mers la lichidarea independenţei Moldovei. Acordul din 1395 a provocat proteste în Ungaria şi declanşarea campaniei militare împotriva Moldovei. Această campania s-a încheiat cu un eşec – armata ungară a fost zdrobită pe lângă Gindov (februarie 1395)[xxv].
Orientarea propoloneză a fost păstrată şi după venirea la domnie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432). La 12 martie 1402, 1 august 1404 (Cameniţa), 6 octombrie 1407 (Lvov) el aducea jurăminte de vasalitate Poloniei, care păstrau statutul politic actual a Moldovei, iar la 25 mai 1411 a încheiat cu această ţară alianţă antiungară, care, în afara de altele, a obligat pe Vladislav al II-lea să achite în schimb la Pocuţia 3000 de galbeni, datoria, făcută de regele polonez încă în 1388[xxvi].
În 1409 s-au acutizat relaţiile Poloniei cu Ordinul Teuton şi aliata lui – Ungaria. Cu toate că armata polonezo-lituaniană cu susţinerea detaşamentelor moldoveneşti au zdrobit Ordinul pe lângă Grunvald (15 iulie 1410), ultimul, cu ajutorul Ungariei nu a pornit la retrocedări teritoriale în pretenziile sale.  Istovită de ciocniri Polonia a început tratative cu Ungaria, care în schimbul Haliţiei şi Podoliei, care întrau în componenţa Poloniei,  a cerut „reîntoarcerea” Moldovei. Tratative au eşuat, pentru că Polonia vroia să păstreze Moldova în zona sa de influenţă. Ca urmare a atitudinii negative a Poloniei faţă de retrocedarea Moldovei Ungaria pentru prima dată de la apariţia Moldovei pe harta Europei a schimbat radical viziunea sa asupra „problemei moldoveneşti”. La tratativele, care au avut loc la Lublău (1412) Ungaria a încheiat o alianţă cu Polonia cu condiţia participării obligatorie a Moldovei în ajutorul Poloniei în cazul războiului între Ungaria şi Turcia. În caz de nerespectare a acestei condiţii Moldova trebuia fi împărţită între Ungaria, care pretindea la partea de sud a ei (cu Chilia), şi Polonia[xxvii]. Acceptând aceste condiţii, Polonia a încălcat statutul Moldovei ca stat legat cu ea prin alianţa politico-militară şi a recunoscut Moldova ca un dominion, teritoriul căruia Polonia are drept  să împarţească cu alte state. În pofida acestuia Moldova la acea etapă dispunea de independenţa în domeniul politicii externe şi militare, şi a dovedit acest lucru cu un atac asupra Poloniei ca raspuns la trădarea intereselor ei (care, însă, a suferit eşec)[xxviii].
Atacul armatei moldoveneşti asupra Poloniei a avut o influenţă pozitivă pentru Moldova: necătând la revenirea Ungariei la propunerea de a împărţi Moldova între Ungaria şi Polonia, cercurile politice poloneze nu au fost de acord cu aceasta[xxix].  În acelaş timp în 1412 în relaţiile moldo-ungare pentru a doua oară apare problema Chiliei, prin obţinerea căreia Ungaria dorea să dobândească ieşirea la malurile Mării Negre. În 1420 armata turcă pentru prima dată a atacat garnizoanele Cetăţii Albe şi a Chiliei. Ultima a fost acaparată şi transmisă în posesia Munteniei, suzeranul căreia a fost regatul ungar, însă deja în 1426 Alexandru cel Bun a reîntors Chilia în componenţa Moldovei. Încercând să forţeze Muntenia şi Ungaria să se renunţe de la pretenţiile asupra Chiliei, Alexandru cel Bun a organizat detronarea domnului Munteniei Dan al II-lea, înlocuindu-l cu Alexandru Aldea (1431)[xxx], dar problema a rămas nesoluţionată. Problemele au mai apărut şi în relaţiile moldo-poloneze. În 1429 Alexandru cel Bun a confirmat jurământul Moldovei faţă de coroană poloneză. Puţin mai târziu el a trecut pe partea fratelui Vladislav al II-lea – Svidrigailo, a atacat împreună cu el Polonia, dar după moartea lui Alexandru armata moldovenească a suferit înfrângerea de la poloneji, conduşi de fraţii Buceaţki (1432)[xxxi].
La prima vedere, acest act antipolonez al lui Alexandru cel Bun nu s-a reflectat în relaţiile moldo-poloneze. Polonia a acordat un refigiu domnului detronat al Moldovei Ilie (octombrie 1433 şi februarie 1434, când a suferit eşec tentativa lui se redobândească tronul Moldovei)[xxxii]. În perioada frământărilor politice în Moldova (1432-1457) puterea în ţară era deţinută de o grupă de pretendenţi, care uneori schimbau pe protectori. Ei reprezentau interesele Turciei (Ştefan al II-lea), Poloniei (Ilie, Petru al II-lea, Roman al II-lea, Alexandrel, Petru Aron), Ungariei (aceleaşi Petru al II-lea, Roman al II-lea, Alexandrel). În această perioadă Petru al II-lea sub presiunea Ungariei a retrocedat ei Chilia (1448)[xxxiii]; s-a început dependenţa financiară (pentru prima dată în istoria ţării noastre) a Moldovei şi de la Turcia: la cererea insistentă a sultanului Mehmed al II-lea Fatih (5 octombrie 1455) Petru Aron la 13 mai 1455 a dat acordul său la achitarea anuală a Turciei câte 2000 galbeni anual. La 9 iunie 1456 acest acord a fost confirmat cu o înţelegere moldo-turcă, conform căruia în schimb la prezentarea anuală a tributului Turcia s-a obligat să stabilească privilegiile pentru negustori din Moldova şi să pună capăt năvălirilor detaşamentelor turceşti[xxxiv]. Semnficativ pentru această perioadă a devenit şi următorul fapt: Alexandrel (1452-1454) pentru prima dată în istoria Moldovei a acceptat suzeranitatea dublă, polonezo-ungară[xxxv]. Venirea la puterea a lui Ştefan cel Mare (14 aprilie 1457) a adus la acutizarea relaţiilor moldo-poloneze. Încercând să-l capătă pe Petru Aron (ucigaşul tatălui lui Ştefan), care a obţinut loc de refugiu în Polonia, Ştefan a întreprins câteva atacuri asupra Poloniei. Ca urmare, în 1459 la Overheleuţi a fost semnat un acord de pace moldo-polonez, prin care Ştefan s-a obligat se reîntoarce moşiile, confiscate de la boieri-susţinători lui Petru, iar Polonia – să nu permite accesul lui Petru Aron spre hotarul moldo-polonez[xxxvi]. Acest document a continuat practica acordurilor de vasalitate a Moldovei faţă de Polonia. Diferenţa principală a acestui document consta în faptul, că pentru prima dată în istoria Moldovei în acest document nu se lua în considerare interesele Ungariei, poziţiile căreia au slăbit din cauza eşecurilor suferite în lupta cu Imperiul Otoman.  În 1463 Ştefan a întărit alianţa moldo-polonă, făcând căsătoria cu Eudochia, fiica principelui chievean Simion Olelikovici, vasalul Poloniei. În acelaş an Polonia a reîntors Moldove cetatea Hotin, pierdută în timpul domniei lui Petru Aron[xxxvii]. Întărirea legăturilor moldo-polone a întâlnit rezistenţa Ungariei, care din nou a cerut, ca Moldova să recunoască suzeranitatea ei. De aceiaşi opinie a fost şi Petru Aron, care atunci deja locuia în Ungaria. Ca răspuns Ştefan a întreprins două tentative pentru a reîntoarce cetatea Chiliei, atunci controlată de Ungaria – în 1462, care a suferit eşec, şi în 1465, care s-a încheiat cu reîntoarcerea Chiliei în componenţa Moldovei. Tentativa regelui ungar Matiaş Korvin „de a pune capăt pretenţiilor vasalului” a suferit eşec – Ştefan cel Mare a zdrobit armata lui pe lângă Baia la noaptea spre 15 decembrie 1467, şi rege într-un mod destul de miraculos, folosindu-şi de tradarea din partea vornicului armatei Moldovei Krasnaş, a reuşit să fugă[xxxviii]. Înfrângerea la Baia a fost un punct crucial în istoria relaţiilor moldo-ungare – Ungaria a renunţat definitiv de la pretenţiile sale spre suzeranitate asupra Moldovei.
Succese a lui Ştefan şi ameninţarea crescândă din partea Turciei a forţat pe regele Matei Corvin să schimbă radical atitudinea sa asupra Moldovei. La etapa iniţială, în 1472-1473 ambele ţări au făcut un schimb de documente cu privire la acordarea negociatorilor, care reprezintă Moldova şi Ungaria, privilegiilor comerciale[xxxix], iar la 12 iulie 1475 au semnat un acord, conform căruia Moldova recunoştea suzeranitate ungară asupra Moldovei, menţionând, că va acorda ajutor Ungariei faţă de orice inamic în afara de Polonia. Matei Corvin, conform documentului, s-a obligat să nu accepte pe teritoriul ungar duşmanilor Moldovei, iar prin diploma din 15 august 1475 – să acorde Moldovei ajutor în lupta cu Turcia, iar în caz de necesitate – să acorde lui Ştefan refugiu în Ungaria[xl]. Schimbând suzeranul formal, Ştefan a arătat, că doreşte să păstreze relaţiile bune cu Polonia, orientându-se la susţinerea din partea ei în lupta antiotomană. Obţinerii acestui scop erau supuse şi alte acţiuni al lui Ştefan, care nu sunt destul de bine gândite – căsătoria cu Maria de la Mangop şi alianţa cu hanul Uzun-Hasan (1472). Ambele în condiţiile ofensivei turceşti nu au adus Moldovei dividede politice aşteptate. Armata turcească a înfrânt-o în 1475-1476 şi principatul Mangop, şi statul lui Uzun Hasan. Nu s-a justificat şi politica vasalităţii duble,  renăscute de Ştefan – în 1475-1476 turcii au efectuat două campanii devastatoare asupra Moldovei, încercând să pedepsească pe domnul Moldovei pentru renunţarea de la achitarea tributului începând din 1473. Ştefan numai cu eforturi enorme a reuşit să respingă atacurile turcilor (în primul caz – prin înfrângerea turcilor lângă Vaslui – 10 ianuarie 1475, în al doilea caz, suferind eşec lângă Valea Albă – 26 iulie 1476, folosindu-şi tactica atacurilor din diferite părţi a detaşamentelor mici prin surprindere. În 1483 Ştefan a organizat căsătoria fiicei sale Elena cu Ivan, feciorul lui Ivan al III-lea, moştenitor al tronului. Însă contactele cu Moscova au jucat atunci pentru Moldova un rol secundar, pentru că între Moldova şi Rusia nu existau hotarele comune, iar influenţa politică a Moscovei în Europa la acea etapă era extrem de slabă.
În 1484 are loc evenimentul, care a impus pe Ştefan să renunţe de la suzeranitatea ungaro-polonă: în timpul campaniei turceşti din 1484 nici Ungaria, nici Polonia nu au acordat ajutor Moldovei.  Ca urmare a acestei poziţii de neutralitate a puterilor mari europeni Turcia fără o rezistenţă semnificativă a ocupat porturi Chilia şi Cetatea Albă, care aveau importanţă strategică pentru ţara noastră (ele fără succes au fost atacate încă în 1420).  Aceste oraşte au fost transformate în raiate, adică teritorii în cadrul altor ţări, unde a fost instaurat regimul de guvernare osmană.  Cu ajutorul raiatelor Turcia controla situaţia pe teritoriile, care încă nu au devenit regiuni interne  ale ei. Prin aceasta au fost puse bazele dezmembrării teritoriale a Moldovei. Ţara a pierdut şi calea comercială importantă, care traversa teritoriul ei. Are loc prima strângere serioasă a suveranităţii de stat a Moldovei, care nu putea rezista acestui proces fără ajutorul ţărilor europene. Ştefan, totuşi, a întreprins tentativa de a reîntoarce Chilia şi Cetatea Albă. Pentru obţinerea acestui scop el a adus la 15 septembrie 1485 la Colomeea un jurământ de vasalitate faţă de regele polon Cazimir al IV-lea. Polonia, într-adevăr, a acordat Moldovei  ajutor în zdrobirea armatei turco-muntene, care a întrat în Moldova. Însă Ştefan n-a reuşit să recapete Chilia, la care deja s-au apropiat detaşamentele armatei moldoveneşti, pentru că Polonia a considerat încheiată activitatea sa în această direcţie[xli].  
Aflându-se în singuritate, Ştefan a fost nevoit să se resemneze cu pierderea cetăţilor şi s-a străduit să păstreze în înviolabilitate partea rămasă a Moldovei.   Cu acest scop el a reluat în 1486 achitarea tributului Turciei într-o mărimea majorată faţă de perioada precedentă (1457-1473) – 5000 ducate în locul de 2000[xlii].  În anii următori mărimea tributului a suferit modificări – în 1489 conform tratatului moldo-turc Moldova a fost nevoită să plătească 3000 de florine veneţieni[xliii], iar în 1492 a fost stabilită suma de 4000 de ducate[xliv]. În condiţiile, când Polonia a ales pasivitatea în protejarea intereselor vasalului său (în 1489 Polonia a încheiat un acord cu Turcia, prin care a recunoscut Chilia şi Akkerman (fostul Cetatea Albă)) ca o parte componentă al teritoriul turc, Ştefan în 1489 schimbă suzeranul – în locul Poloniei suzeranul Moldovei a devenit Ungaria. În schimbul teritoriilor retrocedate Ştefan a obţinut de la Ungaria cetăţile transilvănene Ciceul şi Cetatea de Baltă. S-a format o alianţă moldo-ungară care avea o orientare antipoloneză. Obţinând susţinerea politică a Ungariei, Ştefan în 1490 a efectuat o campanie militară în Pocuţia, pe care a devastat-o şi a lăsat în cetăţile ei garnizoanele moldoveneşti[xlv].  Bătrânul rege Cazimir al IV-lea nu s-a hotărât să răspunde cu o ripostă militară, iar în 1492 a decedat. Copiii lui au fost foarte nemulţumiţi de „obraznicia” lui Ştefan şi au discutat soarta Moldovei la întâlnirea sa în aprilie 1494, însă nu au luat o decizie comună[xlvi]. În 1497 unul dintre ei, noul rege al Poloniei, Ioan Albert, a întreprins tentativa de lipsi Moldova de statalitatea ei şi de a unifica teritoriul ei cu Polonia, numindu-l în funcţie de guvernator al ei pe fratele al său, Sigizmund[xlvii]. Ungaria a oferit un ajutor vasalului său, îndreptând în Moldova un detaşament de ostaşi (12000 de oameni). Neobţinând succese în campania, Ioan Albert a fost nevoit sub presiunea politico-militară a Moldovei şi Ungariei să accepte plecarea armatelor sale din Moldova, care trebuia fi efectuată pe acelaş drum (deja devastat), prin care polonejii au întrat în ţara. Pentru nerespectarea acestei cereri Ştefan a zdrobit armata poloneză în Codrii Cozminului (26 octombrie 1497), pe lângă Lenţeşti şi Cernăuţi, iar în 1498 a devastat regiunile sudice ale Poloniei. În aceste condiţii Ioan Albert a semnat (cu participarea regelui Ungariei Vladislav în calitate de mediator) la 16 aprilie 1499 un tratat moldo-polonez (în varianta definitivă a fost încheiat la 12 iulie 1499 în Hârlău). Acest document stabilea egalitatea juridică a ambelor state, Poloniei şi Moldovei, care s-au obligat să acorde ajutor reciproc[xlviii]. Acest acord poate fi numit cel mai semnificativ în istoria diplomatică a Moldovei medievale – pentru prima dată ţara noastră a fost recunoscută ca un stat, egal după statutul său cu una din cele mai mari puteri ale Europei (Trebuie de menţionat însă, că deja în 1503 fostul suzeran al Moldovei, Polonia, a semnat un acord cu Turcia, prin care a renunţat formal de la drepturile sale de suzeran şi a recunoscut Moldova „vasală faţă de Ungaria şi tributară faţă de Poartă”[xlix]. Şi necătând la faptul, că Moldova încă râmânea formal în calitate de vasal al Ungariei, însemnătatea acestui document este greu de supraapreciat. Bazându-se pe acest nou statut al său, Ştefan cel Mare, care nu a primit banii împrumutate de Polonia, în octombrie 1502 a anexat Pocuţia. La insistenţa Ungariei s-au început tratative moldo-polone, având ca subiect problema Pocuţiei[l]. Ca urmare a acestor tratative la 7 februarie 1509 între Moldova şi Polonia  a fost semnat un acord, care prevedea schimbul cu prizonieri de război şi arbitrajul ungar pentru problema Pocuţiei[li], care trecea sub jurisdicţia temporară a Moldovei.
Spre 1509 Bogdan al III-lea, urmaşul  lui Ştefan, a fost implicat în conflictul din interiorul Turciei. Feciorul sultanului Ahmed cu susţinerea sultanului Baiazid al II-lea (1481-1512), dintr-o parte, şi alt fecior al sultanului, Selim, din altă parte, întreprindeau tentative de a obţine susţinerea Moldovei. Sub presiunea sultanului Baiazid Bogdan al III-lea a fost nevoit să-l susţine pe Ahmed (1509)[lii], fapt, care avea mai târziu urmări tragice pentru Moldova. În 1510 Selim a organizat o incursiune turcească spre Moldova, care cu mari probleme a fost respins de armata Moldovei.  În 1511 Selim a ocupat Chilia şi Cetatea Albă. Ungaria şi Polonia, necătând la cereri insistente a lui Bogdan, au refuzat să acorde lui un oarecare ajutor[liii]. În august 1511 Baiazid a cerut de la Bogdan să atace armata lui Selim, ce domnul Moldovei şi a executat. Însă spre sfârşitul a.1511 situaţia politică în Turcia s-a schimbat radical în folosul lui Selim. În ianuarie 1512 Bogdan a restabilit contacte cu Selim şi susţinătorii lui – tătarii din Crimeea. În aprilie 1512 Selim a venit la putere, ce a impus pe Bogdan să expedieze lui unele cadouri bogate.  La cererea lui Selim în 1512 a fost încheiat un noul acord moldo-turc, conform căruia mărimea tributului a fost ridicatâ de la 5 spre 8000 de galbeni. Moldova s-a obligat să ofere Turciei anual câte 40 şoimuri, să participe la indicaţia sultanului în campaniile militare turceşti, construcţia drumurilor, reparaţia podurilor. Mărimea armatei moldoveneşti se reducea la 20 000 de oameni. În afara acestuia, negustorii turci obţineau privilegii comerciale în sfera procurării mărfurilor în porturile Galaţi, Izmail, Chilia.  Conform acestui document, domnul Moldovei trebuia fi originar din ţară, om creştin şi să provine din familia unui principe. El păstra în deplina măsură toate funcţiile sale politice, militare, administrative şi judecătoreşti[liv]. Sub presiunea lui Selim Bogdan s-a recunoscut pe sine vasal şi un sclav al sultanului – împreună cu toţi locuitori ai ţării[lv]. Actul din 1512 a stabilit relaţii de vasalitate între Moldova şi Turcia cu caracter economico-militar. Această formă de dependenţă permite totuşi s-o numim „declaraţie de proclamare a autonomiei politico-economică a Moldovei faţă de Turcia”. Dezvoltarea economică a Moldovei Turcia la această etapă practic nu controla (până 1538), domnii Moldovei dispuneau de libertatea în acţiunile sale în domeniul politicii interne şi libertatea limitată în sfera politicii externe (limitări se refereau numai la încheierea acordurilor cu caracter antiosman, însă şi această cerere a rămas până la 1711 destul de condiţionată: de exemplu, în 1535 Petru Rareş a încheiat cu Ferdinand Habsburg o înţelegere secretă cu privire la lupta comună cu expansiunea osmană[lvi].
Dependenţa militară a Moldovei de Imperiul Osman nu împiedica ţării noastre să efectueze atacuri asupra turcilor. Această afirmaţie poate fi confirmată cu o serie de argumente. La 11 iunie 1524 domnul Moldovei Ştefaniţă a zdrobit un corp de armată turcesc, care revenea din Polonia, lângă Tărăsăuţi, fapt, care nu avea urmări politice pentru Moldova[lvii]. Petru Rareş în 1529 şi 1531 participă în conficte militare cu  Habsburgii şi Polonia, uneori obţinând succese (înfrângerea austriecilor lângă Feldioara în 1529), necătând la faptul, că Polonia a fost la acea perioada ţara aliata turcilor. În repetate rânduri armata moldovenească zdrobea şi detaşamentele altui aliat al turcilor – tătarilor din Crimeea[lviii]. Aveau loc şi cazuri, când domnii Moldovei nu executau ordinile sultanului, neconvenabile pentru ei.  Spre exemplu, în 1520-1521 domnul Moldovei Ştefăniţă cu ajutorul consilierilor săi a „ocolit” ordinul sultanului cu privire la expedierea ostaşilor din Moldova în Ardeal pentru ar ajuta turcilor în asedierea Belgradului[lix].        
Independenţa Moldovei a fost recunoscută şi de turci. Conform acordului moldo-turc din 1529 între Petru Rareş şi sultanul turc Suleiman I, hotarele Moldovei se declarau constante. Turcilor era interzis să aibă pământuri, case, magazine în proprietate sa. A fost limitată chiar şi activitatea negustorilor turci: necătând la faptul, că turcii aveau avantaje la procurarea mărfurilor în porturile Galaţi, Izmail, Chilia, ei nu aveau dreptul fără permisiunea domnului Moldovei să pătrunde în fundul ţării[lx]. Aceasta starea de lucruri nu mai putea dura mult timp. Turcia, care a atins în perioada lui Suleiman I (1520-1566) culmea gloriei sale, a decis să pună capăt libertăţii „excesive” a Moldovei. Conform concepţiei musulmane a relaţiilor internaţionale, care era împărtăşită atunci şi de sultanii Turciei, lumea era împărţită în cea controlată de musulmani (casa islamului), lumea, care nu era controlată de musulmani (casa războiului) şi teritoriile, care au recunoscut suzeranitatea osmană (casa păcii).  Ultima „casa” se plasa geografic între cele două „case” menţionate şi teritoriile ei erau treptat atrase de către Turcia în sfera de influenţa sa. Moldova a devenit exemplul acestei „case”.
În august 1538 armata lui Suleiman I, detaşamentele tătareşti şi poloneze au învadat Moldova. Petru Rareş a încheiat o înţelegere cu poloneji, a zdrobit tătari lângă Ştefăneşti, însă din cauza trădării boierimii  nu a putut rezista în faţa turcilor şi a fugit în Ardeal. La 15 septembrie 1538 turcii, care nu au întâlnit o oarecare rezistenţă, au ocupat Suceava[lxi]. Sudul Moldovei, Bugeac, care a fost numit de către turci Basarabia, şi cetatea Tighina au fost anexate de turci şi au obţinut statutul de sandjac şi raiatului Bender. Domnul Moldovei pentru prima dată în istoria ţării a fost numit din interiorul ţării – turcii au numit în această funcţie pe Ştefan Lăcustă (1538-1540), lăsând pentru paza lui o garnizoană de 500  ieniceri. Folosindu-şi de haosul politic în ţara, Polonia a anexat Hotin[lxii].
Însă şi în condiţiile autonomiei mult mai reduse domnii Moldovei dispuneau de drepturi destul de largi. Necătând la faptul, că domnii Moldovei se considerau funcţionari de nivel mediu (beci), achitau sultanului mite pentru numirea în funcţie (spre exemplu, Petru Rareş a plătit pentru reinscaunarea în 1541 150 000 galbeni), se aprobau personal de către sultan şi erau nevoiţi să exprime sultanului semnele de credinţă[lxiii], legislaţia musulmană nu se extindea pe teritoriul Moldovei, Turcia nu avea dreptul să recruteze pe băieţi din Moldova în corpul de ieniceri. Turcii nu aveau dreptul să locuiască în Moldova şi să construiască în ţara moschee. În afara acestuia, pe lângă curtea osmană se aflau capuchehaii – reprezentanţii domnului Moldovei pe lângă sultanul[lxiv] (într-o oarecare măsură ele pot fi numite „ambasadori” ai Moldovei în Turcia – R.Ş). Domnii Moldovei au păstrat dreptul la contacte internaţionale şi încheierea acordurilor cu alte ţări europene (formal – cu acordul sultanului).  Cu toate acestea Moldova destul de des încheia acorduri cu alte state şi organiza acţiuni militare (până la 1711) fără înştiinţarea Stambulului despre cele întâmplate. Petru Rareş la 1 martie 1542 a încheiat acordul cu Ioachim al II-lea marcgraful din Brandenburg, căruia a oferit pentru campania antiturcească 200 000 de florine[lxv], iar în 1545 în mod samavolnic a ocupat teritoriile altui vasal al Turciei – Ardealului (cetăţile Ciceul şi Cetatea de Baltă)[lxvi]. În alt caz domnul Moldovei Ştefan Lăcustă (1538-1540), care nu demult a fost aprobat de turci, a stabilit relaţiile secrete  cu împăratul austriac Ferdinand[lxvii]. În această perioadă să înăspreşte lupta marilor puteri europene cu Turcia pentru sfera de influenţă în Moldova. Generalul austriac Kastaldo a susţinut deschis complotul nobilimii contra domnului  Moldovei  Ştefan  Rareş, care s-a încheiat cu uciderea domnului la 1 septembrie 1552[lxviii]. Habsburgii au susţinut venirea la putere  la 18 noiembrie 1561 a aventurierului Iacob Despot Heraklid[lxix]. Cu Austria se lupta Polonia, care dorea restabilirea fostei influenţe sale în Moldova.  Deja în 1547 a fost reînnoit acordul moldo-polon din 1538, prin care Moldova renunţa de la drepturile sale la Pocuţia, iar Polonia se obliga să acorde lui Petru (mai târziu şi Ilie) Rareş în caz de necesitate un adăpost[lxx]. Cu ajutorul nobilimii poloneze Alexandru Lăpuşneanu a venit la putere în septembrie 1552 şi a adus jurământ de vasalitate regelui polon, prin care a restabilit practica suzeranităţii duble, care, în opinia unor autori, exista până la sfârşitul secolului XVI[lxxi].  Alt om politic, numit sub presiunea Poloniei, Ştefan Tomşa a destituit pe Despot la 6 noiembrie 1563 şi a ocupat locul lui[lxxii]. (Tot în Polonia el şi-a găsit adăpost în 1564, când a fost destituit de turci), iar Bogdan Lăpuşneanu, necătând la faptul, că a fost numit de turci (2 octombrie 1569), a adus jurământ de credinţă regelui polon[lxxiii].
Lăsând domnilor Moldovei dreptul la liberă acţiune în sfera politicii interne şi externe, Turcia căuta modalităţi să lărgească influenţa sa economică în Moldova. Porta Otomană a elaborat lista şi normele predării obligatorie a produselor alimentare la preţuri reduse în Turcia (inclusiv oi, căi, miere, ceară,  producţia viticolă, cînepă) ş.a. Vânzarea lor de către Moldova la piaţa liberă a fost interzisă sau limitată[lxxiv].
Turcii ţineau cont de existenţa acestor libertăţi, care ameninţau poziţiilor sale în regiune.   În a doua jumătate a sec.XVI armata Moldovei a fost redusă de către turci de la 40 000 la 10 000 de oameni. În perioada domniei lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) au fost dăpâmate până la temelie majoritatea absolută a cetăţilor Moldovei, în afara de acele, ce se aflau în apropierea hotarelor cu Polonia (Soroca, Hotin), iar capitala a fost transferată din Suceava la sud, în Iaşi, mai aproape de hotarele turceşti[lxxv].
Politica economică a Turciei, îndreptată spre jefuirea ţării, a contribuit la întărirea tendinţelor separatiste. Lupta lui Ioan-Vodă cel Cumplit (1572-1574) pentru eliberarea de sub jugul turcesc a fost cauzată de cererea Turciei de a ridica mărimea haraciului – de la 40 la 80 000 de galbeni. În activitatea sa antiturcească Ioan se orienta la Polonia şi a făcut pe căzacii de la Zaporojie aliaţi ai săi[lxxvi].
Turcii au înăbuşit răscoala lui Ioan Vodă după bătălia pe lângă Jilişte (11 iunie 1574), iar Ioan vodă a fost executat. Posibil, din acest motiv turcii nu au făcut concluzii necesare din cele întâmplate: presiunea economică turcească după 1574 numai a crescut. A crescut considerabil numărul impozitelor, mărimea haraciului a atins cifra de 65 000 de galbeni, iar Aron Tiranul la înscăunările sale pe tronul Moldovei (1591-1592; 1592-1595) achita turcilor pentru aceasta sume fantastice (400 000, sau chiar 1 000 000 de galbeni)[lxxvii]. Toate cele menţionate au atras după sine o mulţimea de răscoale, care au adus la războiul pentru eliberarea de sub jugul turcesc (1594-1600). Acest război a devenit apogeul în lupta Poloniei (formal pasivă în acest conflict) cu Turcia pentru influenţa asupra Moldovei.
Spre anii ’1590 în Europa s-a format aşa-zisa Liga Creştină (Austria, Spania, Toscana, Mantuia, Ferara, Ardeal, Muntenia), care au pus scopul să se lupte cu Imperiul Otoman. Acest fapt a devenit motivul pentru schimbarea orientării politice, făcute de domnul Moldovei Aron Tiran.  În august 1594 el a semnat consecutiv acordul de alianţă cu Austria, care prevedea lupta comună împotriva turcilor, mai târziu a recunoscut (pentru prima dată în istoria Moldovei) în calitate de suzeran al său pe principe ardelean Sigizmund Bathory, iar în septembrie 1594 a semnat un acord cu privire la alianţă antiturcească cu Mihai Viteazul, domn al Munteniei[lxxviii] (războiul s-a început în noiembrie 1594 cu un atac asupra garnizoanelor turceşti la Bucureşti şi Iaşi).  După recunoaşterea Ardealului în calitate de suzeran al Moldovei Sigizmund Bathory a decis, că are dreptul să instaleze pe tronul Moldovei pe protejaţii săi şi a înlocuit pe Aron Tiranul în aprilie 1595 cu Ştefan Răzvan, care deja la 3 iunie 1595 a recunoscut pe Sigizmund Bathory ca suzeran al Moldovei[lxxix]. Polonia care continua să se considere ca suzeran adevărat al Moldovei, în mod forţat a înlăturat pe Ştefan Răzvan de la putere, înlocuindu-l cu Ieremia Movilă. În scurt timp după aceasta Polonia a obţinut de la Ieremia Movilă recunoaşterea Moldovei în calitate de „membru  fidel şi inalienabil al coroanei poloneze”[lxxx]. Profitându-şi de faptul, că Mihai Viteazul a recunoscut pe sine în calitate de vasal al Ardealului, principele Transilvaniei A. Bathory, cancelarul polonez Ian Zamoiski şi Ieremia Movilă au decis să se destituie pe Mihai de la putere.  Însă în octombrie 1599 armata transilvăneană a fost zdrobită de Mihai pe lângă Şelimbăr[lxxxi]. Ca urmare a acestuia, armata lui Mihai a ocupat teritoriul Transilvaniei. Tentativa lui de a destitui de la putere şi pe Ieremia Movilă, unificând sub conducerea sa Moldova, Muntenia şi Ardeal a suferit eşec, pentru că împotriva lui s-au ridicat Polonia, suzeranul oficial al Moldovei, şi Austria (din cauza Ardealului). În septembrie 1600 Ieremia Movilă a fost reinscaunat pe tronul Moldovei de către armatele poloneze[lxxxii].
Acţiunile active ale Poloniei în Moldova şi restabilirea statutului ei de suzeran al Moldovei au amânat mai mult cu un deceniu reinstaurarea regimului de dominaţie turcească în ţară. În această perioadă, când ţara era condusă de reprezentanţii familiei Movilă (Ieremia, Simion, Mihai, Constantin – 1600-1611) Moldova întreţine relaţii de prietenie cu Ardeal, cu ajutorul căreia a fost reprimată răscoala ţărănească în Moldova (1606), iar în 1608 a fost încheiat un acord de alianţă moldo-transilvănean. În afara acestuia, în februarie 1611 Moldova a semnat acorduri asemănătoare cu Austria şi Muntenia. Fiind atrasă în războiul cu Rusia, Polonia spre 1611 a pierdut controlul asupra evenimentele în Moldova. Cu aceasta s-a profitat Turcia. Destituind cu ajutorul tătarilor pe domnul Moldovei Constantin Movilă, Imperiul Otoman l-a înscăunat pe tronul Moldovei pe Ştefan Tomşa (1611-1615). Polonia a întreprins tentativa de a restabili influenţa sa în ţară,  zdrobind armata lui lângă Tătăreni în noiembrie 1615[lxxxiii].  
Deja în august 1616 Turcia cu ajutorul Munteniei a provocat înfrângerea armatei moldo-polone lângă Drăguşeni şi au restabilit dominaţia sa asupra Moldovei[lxxxiv]. Practic perioada reinstaurării suzeranităţii poloneze asupra Moldovei poate stabilit între 1595-1611 şi 1615-1616.  Polonia a continuat câţiva ani lupta sa pentru Moldova, pe partea ei a trecut domnul Moldovei Gaspar Graţiani, numit de turci (1619-1620). După înfrângerea armatei moldo-polone de  turci pe lângă Ţuţora (19 septembrie 1620) Polonia a recunoscut definitiv suzeranitatea Turciei asupra Moldovei şi a reîntors Moldovei cetatea Hotin[lxxxv]. Lupta pentru influenţa în Moldova, care a durat două decenii, a impus Turcia puţin să „liberalizeze” principiile  sale de conducere cu ţara. Imperiul Otoman a fost nevoit să reducă de la 65 la 40 000 suma haraciului anual[lxxxvi]. În al doilea rând, politicienii turci au înţeles, că stabilirea puterii asupra unui stat-vasal, care se află la hotarele imperiul său şi are graniţele comune cu state europene cu orientarea antiturcească (Polonia) este imposibilă fără crearea bazei sociale a guvernării sale. În realizarea acestui scop Turcia, reprimând opoziţia boierimii moldoveneşti, a început să infiltreze pe teritoriul Moldovei elemente greco-levantine. Aceşti oameni, ocupându-şi în prioritate de comerţ, treptat au procurat loturi mari de pământ, întrând în componenţa aristocraţiei locale şi ocupând funcţiile înalte de stat [lxxxvii].
Întărindu-şi prin aceste măsuri controlul său asupra activităţii domnilor Moldovei şi divanului domnesc, turcii au păstrat pentru Moldova autonomia destul de largă în sfera politicii externe, orientându-şi ea spre interesele Turciei.  Spre exemplu, armata transilvăneană cu ajutorul detaşamentelor Moldovei şi Munteniei au zdrobit pe austrieci lângă Dreghelipalanka (5 mai 1644)[lxxxviii]. Însă în cazul participării samavolnice în acţiunile militare domnii Moldovei erau destituiţi de către sultan. Aşa s-a întâmplat cu Gheorghe Ştefan în martie 1658 pentru participarea nesancţionată împreună cu Muntenia şi Ardeal în campania împotriva Poloniei[lxxxix]. În acelaş timp, domnii Moldovei practic aveau dreptul să ducă tratative diplomatice, uneori chiar cu un caracter antiosman.  Spre exemplu, în 1650-1653 Vasile Lupu s-a apropiat de Polonia, intenţionând cu ajutorul ei să ocupe Muntenia[xc]. Încheierii altei alianţe, cu Bogdan Hmelniţki turcii nu puneau obstacole, pentru că ea avea un caracter antipolonez[xci]. Întăririi acestei alianţe, neconvenabile pentru Moldova, au împiedicat boierii, care cu ajutorul Munteniei şi Transilvaniei au destituit de la putere pe Vasile Lupu (1653) şi l-au înscăunat pe Gheorghe Ştefan[xcii].
Politica externă a lui Gheorghe Ştefan (1653-1658) avea un caracter duplicitar. Pe de o parte, el pentru prima dată a reorientat politica externă a Moldovei spre Rusia. Pe parcursul anilor 1654-1656 reprezentanţii Moldovei duceau tratative cu Moscova, având ca scop încheierea acordului politic moldo-rus. Acest acord a fost semnat la 17 mai 1656 la Moscova. El prevedea includerea Moldovei în componenţa Rusiei cu dreptul la autonomie. Rusia se obliga se reîntoarcă Moldovei cetăţile Bender, Akkerman şi Chilia[xciii]. Pe de altă parte, în aspiraţia de a convinge Turcia în loialitatea sa Gheorghe Ştefan a fost prea zelos, participând, cum deja s-a menţionat, în campania a.1657 contra Poloniei. Pentru această samavolnicie Poarta avea de gând să transforme  Moldova într-un paşalâc, adică o obişnuită regiune turcească. Turcia a renunţat de aceste planuri numai din cauza războiului cu Veneţia şi rezistenţei nobilimii moldoveneşti[xciv].
Din cauza creşterii presiunii economice a Turciei, care devenea în a doua jumătate a sec.XVII tot mai insuportabil pentru Moldova (mai ales mukarer – impozitul pentru confirmarea domnului la Istanbul, şi peşkeş, care au devenit anuale[xcv]), tentativele domnilor Moldovei de a înlocui Turcia în calitate de suzeran cu un stat european (Polonia – Ştefan Petriceicu; Austria – Constantin Cantemir) au continuat. Ştefan Petriceicu a trecut pe partea Poloniei la sfârşitul a.1683, când a devenit pentru a treia oară domn al Moldovei, cu ajutorul Poloniei a ocupat scaunul domnesc, însă în martie 1684 a fost detronat. Mai departe s-a dus Constantin Cantemir, care a încheiat la 15 februarie 1690 un acord cu Austria, membra Sfintei Ligi, conform căruia Moldova s-a obligat să susţină luptă antiturcească, în caz dacă armatele austriece vor ajunge la Brăila sau Siret[xcvi], însă în vara a.1690 austriecii au fost zdrobiţi de turci[xcvii].
Chiar şi în condiţiile războiului Polonia nu uita de „drepturile” sale asupra Moldovei. Conducându-se cu ele şi aşteptând că Turcia, implicată în război, nu va opune o rezistenţă, armata poloneză a invadat Moldova, însă Constantin Cantemir a obţinut susţinerea Turciei şi a tătarilor şi campania poloneză a suferit eşec. Iarăşi „problema Moldovei” i s-a ridicat la discutarea articolelor acordului de pace de la Karlovitz (semnat la 26 ianuarie 1699). Profitându-şi de întărirea relaţiilor moldo-polone (în 1698 au apărut planurile includerii Moldovei în componenţa Regatul Polono-Lituanian cu statutul egal cu cel lituanian[xcviii]) Polonia iarăşi a cerut de la Turcia „reîntoarcerii” Moldovei. Turcia în răspunsul său oficial a menţionat, că nu au dreptul să realizeze acest lucru, pentru că capitulaţiile, încheiate între Moldova şi Turcia, prevedeau integritatea şi autonomia deplină a Moldovei. În afara acestuia, turcii a  mai declarat, că Moldova este „un principat, care benevol a acceptat dominaţia Poartei, ea nu a fost dobândită cu sabie”. Polonia a fost de acord cu această dovadă şi suplimentar a refuzat în folosul Turciei de 6 oraşe, ocupate de armata poloneză în Moldova[xcix].
Aşadar, Pacea de la Karlovitz a aplicat faţă de Moldova încă în sfârşitul sec.XVII teoria, cunoscută în sec.XX ca doctrina „suveranităţii limitate”. Principatul păstra statutul său de vasal faţă de Turcia, însă dispunea de autonomia largă în sfera economiei (dacă nu vom lua în consideraţie creşterea impozitelor şi tributelor în folosul Turciei), politica externă (limitări în activitatea externă se refereau numai la state, care erau la momentul dat adversarii Imperiului Otoman (însă şi din această regulă se făceau excepţii); în politica externă şi cea de cadre – necătând la faptul, că domnul Moldovei trebuia fi aprobat de Istanbul, Turcia nu se amesteca în schimbările de cadre, care efectuau domnii, turcii, în afara de negustori şi soldaţi din garnizoane în oraşe şi raiate, nu aveau dreptul să locuiască în principat ş.a.  Acest statut al Moldovei a fost în general confirmat şi în acordul moldo-rus, semnat de Petru I la 13 aprilie 1711 în or.Luţk. Conform acestui acord, Moldova trecea sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a ei, se obliga să nu se amestece în afacerile interne ale ei, să nu permită achitarea haraciului Turciei, se conforma cu stabilirea în principat a regimului puterii ereditare a familiei Cantemir şi suplimentar – după stabilizarea situaţiei politice în Moldova armata rusă trebuia fi scoasă din ţara. Drepturile domnului faţă de boieri se limitau brusc. Ruşii nu aveau dreptul să ocupe funcţiile de stat în principat, să locuiască în Moldova, să se căsătorească, să cumpere moşii ş.a[c].
În genere statutul Moldovei, la care a dat acordul Petru I, în mai multe puncte coincidea cu cel acordat ei de către Turcia după 1538. Unele puncte ale acestui plan (în cazul realizării lor în practică) contribuiau considerabil dezvoltării economiei Moldovei – spre exemplu, abrogarea haraciului, instaurarea stabilităţii politice ş.a. O parte din aceste puncte confirmau status-quo (spre exemplu, Moldova, ca şi sub dominaţia turcească, trebuia să dispună de armata cu 10000 de ostaşi). Însă, ca şi în acordul moldo-rus din 1656, în acest document nu se menţiona de politica externă independentă a Moldovei. Lipsa acestui punct punea ţara în statut de un teritoriu-protectorat al Rusiei şi reducea considerabil statutul ei. Necătând la înfrângerea Rusiei în războiul ruso-turc din 1710-1711, în cadrul nobilimii moldoveneşti începând cu acest război începe să întărească o grupare prorusă (comparativ cu grupările proaustriacă, proturcească şi propoloneză).
Războiul ruso-turc din 1710-1711 şi trecerea lui Dimitrie Cantemir pe partea Rusiei a devenit o serioasă lecţie pentru administraţia turcă, care era gată s-o transformă Moldova după acest război într-un paşalâc şi numai din frica faţă de Rusia a refuzat de aceste planuri[ci]. Începând cu 1711 în Moldova a fost stabilit regim fanariot, care era condus de reprezentanţii celor mai mari familii greceşti (Mavrocordat, Ghica, Racoviţă, Suţu, Callimachi ş.a.). În perioada guvernării lor sub presiunea Turciei considerabil a fost redusă autonomia Moldovei, domnii se puneau pe aceiaşă treaptă cu guvernatorii provinciilor turceşti (însă principatul  niciodată nu a fost declarat paşalâc), care deja oficial se numeau şi se destituiau din funcţii la cererea sultanului.
Independenţa economică şi financiară a Moldovei a fost redusă semnificativ şi exista numai în acea măsură, în care nu venea în contradicţie cu indicaţiile Istanbulului[cii]. A crescut volumul serviciilor naturale, care trebuiau fi efectuate de populaţia ţării (în Turcia în cantităţi mari se expediau grâu, peşte, vite ş.a. cu preţuri scăzute. O oarecare libertate în această sferă se exprima în faptul, că după executarea cererilor Turciei Moldova avea dreptul să ducă comerţul liber cu alte state. Însă în condiţiile când Moldova a fost obligată să asigure cu grâu şi garnizoanele cetăţilor, grâul nu era de ajuns pentru populaţia ţării şi domnii procurau acest produs din alte ţări[ciii].
În sfera militară posibilităţile domnilor erau reduse cu conducerea gardei personale. Ei aveau dreptul să adună un detaşament de 7-8000 de oameni numai în caz de război în calitate de armata de ajutor. Deaceea în cazul invadării aceste unităţi nu puteau să aducă o ripostă serioasă inamicului[civ].
S-au redus semnificativ în perioada anilor 1711-1774 până la un nivel controlat de turci şi contacte diplomatice cu alte ţări. Domnii-fanarioţi, comparativ cu perioada de până a.1711, nu încheiau acorduri secrete şi nu duceau tratative cu alte state cu privire la luptă comună împotriva Turciei, executând toate indicaţiile Imperiului Otoman. Cu toate acestea, aveau loc şi unele excepţii. Spre exemplu, Nicolae Mavrocordat opunea o rezistenţă planurilor creării în 1715 raiatului turcesc în Hotin, iar Grigore Ghica al III-lea – transmiterii Bucovinei în componenţa Austriei în 1775 (ce a devenit una din cauzele decapitării lui în 1777)[cv]. Începând cu războiul ruso-turc din 1735-1739 are loc practica folosirii Moldovei de către sultanii în calitate de mediator în tratativele cu statele europene şi Rusia (în special, în 1737 cu Rusia)[cvi].  În acelaş timp procedurile numirii şi destituirii a domnilor Moldovei, care semnificativ se deosebeau de procedura numirii conducătorilor paşalâcurilor, trebuiau să confirme statutul vasal aparte a Moldovei în componenţa Imperiul Otoman[cvii]. De aici noi tragem concluzia, că necătând la limitări serioase a suveranităţii sale, de care a suferit Moldova după 1711, ţara totuşi a păstrat statutul său de teritoriu vasal şi dependent sub suzeranitatea Turciei[cviii]. 
Limitarea semnificativă a suveranităţii Moldovei i s-a reflectat şi în atitudinea altor state faţă de Moldova. La 10 ianuarie 1717 detaşamentul austriac cu susţinerea a unei părţi din nobilimea moldovenească a întreprins tentativa loviturii de stat, cu intenţia de a lua în captivitate pe domnul Moldovei Mihai Racoviţă. Domnul a chemat în ajutor pe tătarii, care au rezistat acestui atac (însă plecându-şi înapoi au devastat ţara)[cix].
Lupta între Rusia, Austria şi Turcia pentru un control asupra teritoriului Moldovei a continuat şi în perioada războiului ruso-turc (1735-1739). În timpul congresului de pace, care s-a desfăşurat la Nemirov (1737) Rusia a cerut acordării independenţei Moldovei sub protectoratul rus.  Austria a răspuns cu un proiect al său, care prevederea principiul „uti possidetes” (status-quo la momentul încheierii acordurilor de pace), conform căruia Moldova devenea partea componentă a Austriei.   Turcia a refuzat şi războiul a continuat[cx]. În septembrie 1739 armata rusă a ocupat Iaşi. Comandantul ei Burhard Minih a cerut de la nobilii moldoveni să semneze acordul cu 12 puncte, conform căruia Moldova de-facto şi de-iure devenea partea componentă a Rusiei: împărăteasa Anna devenea suverana Moldovei, veniturile principatului treceau în proprietatea Rusiei, drepturile şi libertăţile nobilimii moldoveneşti se acordau numai la decizia împărătesei, însă boieri şi clerul se supuneau legilor moldoveneşti, pe care rămânea fi bazată şi judecătoria ţării[cxi]. În cazul realizării acestui plan Moldova se transforma într-o provincie rusească cu unele semne slabe de autonomie. Prin ameninţarea că oraşul Iaşi va fi ars, Minih a insistat la semnarea de către boierii moldoveni a acestui document. El nu a întrat în vigoare, pentru că în septembrie 1739 Austria a semnat un acord separat de pace cu Turcia şi a apărut pericolul creării alianţei turco-austriece contra Rusiei[cxii]. Numai datorită acestui fapt Rusia nu a reuşit să întărească succesele obţinute şi armata ei a fost nevoită să plece din ţara.
În perioada războiului ruso-turc din 1768-1774 teritoriul Moldovei, începând cu 1769 a fost controlată de administraţia militară rusă.  Sub presiunea Austriei şi Angliei Rusia şi Turcia au dus tratative la Focşani şi Bucureşti cu medierea Austriei şi Prusiei. Reprezentanţii Moldovei au cerut acordării ţării  independenţei politice sub garanţia Austriei, Prusiei şi Rusiei (cu următoarea unificarea Moldovei cu Muntenia). Cererea nu a fost luată în atenţia. În urma congresului de la Bucureşti (octombrie 1772-martie 1773) Rusia a fost de acord să păstreze principatul în componenţa Turciei cu drepturile de autonomie[cxiii].
După noi înfrângeri militare Turcia a fost nevoită să fie de acord cu semnarea păcii de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774). Turcia a recunoscut dreptul Rusiei (hotarele căreia se stabileau pe râul Bugul de Sud) la protejarea intereselor bisericii ortodoxe şi deschiderea consulatelor în teritoriile, dependente de Imperiul Otoman. Turcii nu aveau dreptul să stabilească cu traiul în Moldova. Creştini din Moldova aveau dreptul să stabilească cu traiul în alte ţări şi nu puteau supuşi represiilor pentru participarea în acest război pe partea Rusiei.  Domnii Moldovei se numeau sau se schimbau de turci numai cu acordul Rusiei. Nivelul haraciului devenea fixat.  Locuitorii principatului erau eliberaţi de impozite pe timp de 2 ani. Sub controlul principatului reveneau toate teritoriile raiatelor. Rusia a primit dreptul să susţină interesele locuitorilor Moldovei[cxiv]. În viziunea noastră, această pace practic a restabilit regiumul protectoratului dublu asupra Moldovei – cel turco-rus. Dreptul Rusiei a participa la numirea şi destituirea domnilor şi a lua opinii în protecţia drepturilor cetăţenilor Moldovei, interzicerea persecuţiilor celor din ei, care au participat la război pe partea rusă a limitat posibilităţile Turciei ca un suzeran al Moldovei. În pofida acestora, însă, politica internă şi externă a Moldovei în general era controlată de Turcia. De aceea se poate de menţionat, că Rusia a obţinut un statut de suzeran inferior, iar Turcia – suzeran superior al Moldovei. În afara acestuia, unele posibilităţi de a influenţa la politica principatului, prin deschiderea consulatelor, au obţinut şi alte state europene. Necătând la faptul, că Turcia păstra controlul asupra politicii externe al Moldovei, a fost recunoscut suveranitatea limitată de stat al Moldovei pe arena internaţională. Acest punct a fost întărit şi prin hattişeriful sultanului din septembrie 1774, care recunoştea condiţiile păcii de la Kuciuk-Kainargi, confirma privilegiile vechi ale principatului şi lărgea lista mărfurilor, care Moldova putea să comercializeze într-un regim de comerţ liber[cxv]. Punctele acestui hattişerif au fost încă o dată aprobate prin Convenţia din Ainalî-Kavak (martie 1779), cu reducerea intereselor economice a Turciei în Moldova. Imperiul Otoman se obliga să primească impozite numai în forma bănească, haraciul – o dată în 2 ani, să înceteze amestecurile în politica internă a principatului. Reprezentanţii domnilor Moldovei pe lângă sultanul obţineau statutul de împuterniciţii oficiali în problemele principatului în Porta, care erau împuterniciţi să apere interesele Moldovei. Turcia a întors Moldovei 15 sate la hotarul de nord al ţării, care au întrat în ţinutul Hotarnicean nou-format. Paragrafele convenţiei au fost definitiv aprobate prin decretul sultanului din 28 decembrie 1783[cxvi].
În conformitate cu prevederile convenţiei deja în decembrie 1779 a fost organizat consulat general al Rusiei în Moldova, Muntenia şi Basarabia cu reşedinţa la Bucureşti. Din cauza opunerii marilor puteri europene şi a Turciei consulatul a început activitatea numai în 1782.  Mai târziu au fost deschise consulatele Austriei (1783) şi al Prusiei (1786)[cxvii]. Deschiderea consulatelor în Moldova însemnat trecerea definitivă la noile forme al relaţiilor diplomatice pentru ţara noastră: dacă înainte principatul întreţinea relaţii cu alte ţări prin trimiterea în caz de necesitate a reprezentanţilor săi cu unele scopuri concrete, şi uneori primea reprezentanţi din alte ţări, cum s-a întâmplat în 1654-1656 în relaţiile cu Rusia, la această etapă au fost create consulate ţărilor europene pe baza permanentă. După 1774 Turcia continua să folosească pe domnii Moldovei în calitate de spioni şi mediatori în relaţiile cu state europene, fapt, care a permis domnilor să stabilească relaţii cu ţările europene şi să le folosească pentru întărirea puterii proprii[cxviii]. În acelaş timp crearea consulatelor (şi nu ambasadelor) definitiv a creat în Europa înfăţişarea Moldovei ca un stat-vasal al Turciei, soarta căruia poate fi soluţionată şi fără permisiunea lui, prin încheierea acordului cu suzeranul ei. Această atitudine faţă de Moldova, apărută în Europa după 1711 a demonstrat Austria, care forţat a ocupat în 1774 teritoriul Bucovinei în calitate de răsplata pentru un ajutor diplomatic, care Austria chipurile a oferit Turciei la încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi. Semnând convenţia din 7 mai 1775, Turcia a recunoscut legală această agresiune austriacă şi nucleul vechi al Moldovei cu capitala ei istorică Suceava până în 1918 a rămas în componenţa Austriei: până 1786 sub guvernarea puterilor militare, iar în 1786-1918 – în componenţa provinciei Haliţia[cxix].
Aceiaşă atitudine faţă de Moldova a demonstrat şi Rusia. Planificând în perspectiva destrămarea Imperiului Otoman, Ekaterina a II-a la  începutul anilor ’1780 în corespondenţa ci împăratul austriac Iosif al II-lea a înaintat ideea aşa-zisului „Proiectului grec”: după destrămarea Turciei, la care se orientau ambele puteri, se forma „Imperiul Grec” în frunte cu nepotul Ekaterinei marele kneaz Konstantin Pavlovici. Moldova, Muntenia şi Basarabia (teritoriile în apropierea Mării Negre, controlate din 1538 de către turci) se unificau într-un stat-tampon Dakia între trei imperii în frunte cu un împărat ereditar (a fost propus Grigorii Potiomkin) cu hotarele care se întindeau pe râurile Nistru, malul Mării Negre, râurile Olt şi Dunărea până la gurile acestui râu şi Bucovina[cxx].  Este uşor de înţeles, că în cazul formării acest stat întra în totală dependenţă de Rusia şi exista atâta timp, cât a stabili pentru el Rusia, iar în procesul lărgirii ei va fi inevitabil inclus în componenţa acestei ţări. „Proiectul grecesc” a perfectat planul lui Minih, care el a înainat în 1739. Rusia încă o dată a confirmat faptul, că nu recunoaşte Moldova ca un stat aparte, dar o consideră o simplă teritorie, care se află sub guvernarea temporară a Turciei. În aceste condiţii consulatele, create în Moldova, deveneau pentru Europa în genere şi Rusia în special o simplă decoraţie.
Planul menţionat Rusia a încercat să-l realizeze în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791[cxxi]. Însă succesele armatei ruse, în special luarea cu asalt a celei mai puternice cetăţi din Europa – Ismail (11 decembrie 1790) din cauza amestecului marilor state europene au fost reduse aproape la zero.  Prusia şi Anglia (care ameninţat Petersburgul cu blocarea măritimă) au impus Rusia să renunţă de la planurile anexării Moldovei şi Munteniei, limitându-şi numai cu ocuparea teritoriului până la râul Nistru. Pacea de la Iaşi, încheiat între Rusia şi Turcia la 29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792 a confirmat toate paragrafele păcii de la Kuciuk-Kainargi, Convenţiei din Ainalâ-Kavak şi a firmanului sultanului din 1783. În afara acestuia, Turcia s-a obligat să nu ceară de la populaţia achitării contribuţiilor şi tributelor, a promis că va elibera cetăţenii Moldovei pe termen de 2 ani de la impozite, iar celor, care vor exprima dorinţa să plece din ţara a asigurat, că va face aceasta în termen de 14 luni după semnarea acestui acord[cxxii]. În curând după semnarea acestei păci situaţia politică în jurul Moldovei s-a schimbat brusc. Prusia, care a fost implicată în război cu Franţa, a pierdut orice interes faţă de Moldova, şi consulatul ei în continuare nu jucat un rol semnificativ în principat. Anglia, Franţa şi Rusia au încheiat între ei un acord contra Franţei, aliata Turciei. Ţinând cont de situaţia geostrategică a Moldovei în lupta sa cu Rusia şi Austria, Franţa a obţinut în 1796 permisiunea Turciei pentru a deschide consulatul său în Moldova[cxxiii]. Din cauza invadării de către armata franceză a teritoriilor în bazinul Mediteraneean, care aparţineau Turciei, Imperiul Otoman a fost nevoită să se apropie cu Rusia contra Franţei, în decembrie 1798 a fost chiar încheiat şi o alianţă defensivă ruso-turcă. Ca urmare a acestui act Turcia a închis consulatul francez în Moldova[cxxiv]. Totuşi, deja în 1802 a fost încheiat acordul turco-francez, în baza căruia consulatul francez a continuat activitatea sa în Moldova (1803)[cxxv].
Cu toate acestea între 1799 şi 1803 Rusia esenţial a întărit poziţiile sale în Moldova prin semnarea unui  firman al sultanului şi înţelegerii ruso-turce speciale (1802-1803) conform cărora Turcia a confirmat dreptul Rusiei să susţină poziţiile sale în Moldova, a stabilit termenul de 7 ani pentru aflarea în funcţie a domnilor (care puteau fi retraşi numai în cazul săvârşirii unei crime grave, care a fost recunoscută de ambele părţi-semnatare)[cxxvi].
Guvernul turc, fiind instigat de forţele revanşarde, a încălcat condiţiile acestui acord, în mod samavolnic destituind din funcţie pe domnii Moldovei (Alexandru Moruzi) şi a Munteniei (Constantin Ipsilanti). Rusia s-a folosit de această acţiune turcească pentru a declara războiul Turciei în noiembrie aceluiaş an, necătând la faptul, că Turcia încă în octombrie 1806 a abrogat hotărârea sa cu privire la demiterea domnilor [cxxvii].
Ca urmare a ofensivei armatei ruse în noiembrie-decembrie 1806 Moldova şi Muntenia au fost ocupate. Domnul Moldovei Alexandru Moruzi a fugit în Turcia. Acest moment Rusia a considerat cel mai convenabil pentru realizarea „Proiectului grecesc” cu privire la crearea unui stat-tampon între Rusia şi Turcia. La 15/27 decembrie 1806 în calitate de domn unit al Moldovei şi Munteniei a fost proclamat fost domn al Munteniei Constantin Ipsilanti. El, însă nu dispunea de autoritate între boierimea locală, şi, mai mult de atât, în curând el s-a certat cu reprezentanţii comandamentului militar rus, şi, ca urmare a acestuia, în februarie 1808 a fost detronat de către Alexandru I[cxxviii]. Unica decizie realizată, care poate fi considerată semnificativă, în perioada domniei lui Ipsilanti, a fost supunerea teritoriilor foştilor raiate turceşti divanului unificat al principelui[cxxix]. 
Succese rapide ale armatei ruse şi cearta cu Ipsilanti a impus pe Alexandru I să schimbe planurile. El a renunţat la ideea realizării „Proiectului grecesc”, intenţionând să obţină definitiv pentru Rusia teritoriile până la Dunărea (ce a însemnat revenirea la vechea ideea a lui B.Minih) şi a obţinut în timpul întâlnirii cu Napoleon în Erfurt  acordul Franţei la aceste transformări politice. Obţinând neutralitatea Franţei, Alexandru I a încălcat condiţiile armistiţiului de la Slobozia cu Turcia (1807) cu privire la retragerea armatei sale din Moldova şi Muntenia. Însă războiul cu Turcia s-a întins, devenea tot mai reală şi posibilitatea războiului în acelaş timp şi cu Franţa. De aceea, necătând la succesele, obţinut asupra armatelor turceşti (în special, lângă Slobozia şi Ruşciuk în 1811), Alexandru I, temându-se de izbucnirea războiului pe două fronturi, a fost nevoit să refuze de la hotarul pe Dunărea acceptându-l pe râul Prut, fapt, care a fost fixat şi în pacea din Bucureşti (16/28 mai 1812)[cxxx].
Conform acestui document, care a împărţit Moldova, sub controlul Rusiei a trecut partea estică a principatului Moldovei – teritoria între râurile Prut, Nistru şi Dunărea şi Marea Neagră, numită de autorităţile ruse în 1813 Basarabia cu cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail. Partea vestică a principatului, care a păstrat denumirea vechea a statului – Moldova şi privilegiile, obţinute de la turci, a rămas în componenţa Imperiului Otoman[cxxxi].
Luând în consideraţie faptul, că Moldova până la 1812 a fost practic un stat care  dispunea de oarecare autonomie în cadrul Imperiului Otoman, fapt, care a fost recunoscut şi de Europa prin crearea consulatelor, sunt toate temeiuri pentru a constata atât acţiunile Austriei în 1774-1775, care au adus la anexarea Bucovinei, cât şi acţiunile Rusiei în 1806-1812, care au dus la pacea de la Bucureşti şi împărţirea forţată a teritoriului principatului Moldova ca o anexare („forma agresiunii, alipirea forţată a toatei sau a unei părţi al teritoriului altui stat sau a populaţiei”[cxxxii]).
În afara acestuia, Turcia, ca şi în 1538 (în cazul creării primelor raiate) 1775 în cazul Bucovinei, a depăşit dreptul său de suzeran al statului Moldova, a încălcat vechile privilegiile Moldovei, care au fost stabilite încă în 1513 şi 1529, şi la care s-a adresat în conflictul cu Polonia în 1698-1699 în privinţa Moldovei, cu privire la faptul, că suzeranul nu are dreptul să transferă pământurile aparţinute vasalului său oricărui alt stat. De aceea legalitatea prevederilor Acordului de la Bucureşti, încheiat la 16 mai 1812 poate fi pus la îndoială.
Atitudinea negativă faţă de acordul de la Bucureşti exista chiar şi în perioada sovietică. Academicianul Artiom Lazarev scria: „Cu tot  incontestabilul fapt, că Moldova de Est, alipindu-şi de Rusia, a nimerit în condiţiile incomparabil mai prielnice faţă de Moldova Vestică (cea de peste Prut)...dezmembrarea economiei ţării şi a poporului în două părţi greu de considerat ca un factor pozitiv”[cxxxiii].
Aşadar, în 1812 Rusia cu acordul ilegal al suzeranului Moldovei – Portei Otomane a anexat partea estică a principatului, transformându-l într-o provincie rusească de pe periferie.  Trebuie de menţionat, că acordul ruso-turc din 1812 nu a întâlnit rezistenţa din partea marilor puteri europene, el nici nu s-a discutat la Congresul de la Viena, care a avut loc după încheierea războaielor napoleoniene, în 1814-1815 (pentru că anexări teritoriale atunci nu erau apreciate ca un fapt extraordinar) şi prin aceasta Europa în mod tăcit a recunoscut regiunea Pruto-Nistreană în calitate de teritoriul al Rusiei.


[i] Труд-Молдова.- 2005, 25-31 августа, №33 (360).
[ii] Дябло В. Государственный суверенитет и его реализация в процессе создания молдавской государственности // Ученые записки Кишиневского Государственного Университета, т.79, 1965.
[iii] Иванов В.М. РСС Молдовеняскэ – стат суверан ын компоненца Униуний РСС. Кишинэу: Картя Молдовеняскэ, 1983.
[iv] Лазарев А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос. Кишинев: Картя  Молдовеняскэ, 1974.
[v] Стратулат Н., Сурилов А. О национально-государственном самоопределении молдавского народа. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1967.
[vi] Сурилов А. История государства и права Молдавской ССР (1917-1959). Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1963.
[vii] История Республики Молдова с древнейших времен до наших дней/ Коллектив авторов:  В.Царанов, К.Стратиевский, В.Андрущак и др./ Кишинев: Elan Poligraf, 2002.

[viii] История румын с древнейших времен до наших дней / Коллектив авторов: Д.Драгнев, И.Шишкану, И.Варта и др./ Кишинэу: Civitas, 2001.
[ix] Вехи молдавской государственности/ Координатор и научный редактор В.Царанов/ Кишинев, 2000.
[x] Стати В. История Молдовы. Кишинев: Tipografia Centrală, 2003.
[xi] Vizer B., Cereş I. Evoluare, stagnare sau criză ?// Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova. Anuar istoric. Chişinău: Pontos, 2004, p.108-120; Idem. Adevărul despre Moldova sovietică în sistemul economic şi social al URSS// Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova. Anuar istoric. Chişinău: Pontos, 2004, p.127-139.
[xii] История румын...с.40.
[xiii] Стати В. Ук. соч., с.54.; Istoria României în date. Iaşi: ÎEP „Crai-nou”, 1992, p.69.
[xiv] История Республики Молдова...с.38.
[xv] Cтати В. Ук. соч…с.55.
[xvi] История румын…с.41.
[xvii] Domnii Ţării Moldovei/ P.Parasca, I.Varta, V.Tcaci ş.a. Coordonator D.Dragnev.- Chişinău: Civitas, 2005, p.72.
[xviii] Ibidem, p.42.
[xix] История Республики Молдова…с.57.
[xx] Там же.
[xxi] Cтати В. Ук.соч….с.56.
[xxii] Там же...с.57.
[xxiii] Там же….с.56-57.
[xxiv] Domnii Ţării Moldovei…р.54-57.
[xxv] Стати В. Ук.соч…с.58.
[xxvi] Istoria României în date…р.79-81.
[xxvii] Ibidem, p.81.
[xxviii] Стати В. Ук.соч…, с.59.
[xxix] История Республики Молдова…с.58-59.
[xxx] Там же, с.59.
[xxxi] Там же; Domnii Ţării Moldovei… р.68, 77.
[xxxii] Domnii Ţării Moldovei… p. 77.
[xxxiii] Istoria României în date…р.89.
[xxxiv] Ibidem, p.91.
[xxxv] Domnii Ţării Moldovei… р. 76.
[xxxvi] Ibidem, p.94.
[xxxvii] Ibidem, p.96.; История румын...с.68.
[xxxviii] История румын...с.68.
[xxxix] Istoria României...p.98.
[xl] Ibidem, p.99-100; Стати В. Ук.соч…, с.79.
[xli] Istoria României...p.102-103.
[xlii] История румын...с.71; История Республики Молдова…с.62.
[xliii] Istoria României...p.103.
[xliv] Ibidem...p.104.
[xlv] Стати В. Ук.соч., с.75.
[xlvi] Istoria României..., p.104.
[xlvii] Стати В. Ук.соч., с.76.
[xlviii] Istoria României...p.106.
[xlix] Eremia I.  Statutul politico-juridic al Ţării Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare // Cugetul, 2004, nr.1 (21), p.37.
[l] Istoria României..., p.107.
[li] Ibidem.
[lii] Domnii Ţării Moldovei… р. 103-104.
[liii] Ibidem, p.104.
[liv] De exemplu: Ibidem.;  Неделчук В. Республика Молдова: Кишинев, Университас, 1992,  с.9, 131.
[lv] Domnii Ţării Moldovei…p.104.
[lvi] Ibidem, p.108.
[lvii] Istoria României...p.111.
[lviii] Стати В. Ук.соч., с.134-135.
[lix] Domnii Ţării Moldovei…p.105.
[lx] Неделчук В. Ук.соч, с.131.
[lxi] Istoria României...p.114-115.
[lxii] Стати В. Ук.соч., с.137.
[lxiii] История румын...с.74-75; История Республики Молдова…с.65.
[lxiv] История румын...с.74; Д. Кантемир. Описание Молдавии. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1973, с. 75, 82-83.
[lxv] Istoria României...p.115.
[lxvi] Стати В. Ук.соч., с.137.
[lxvii] Domnii Ţării Moldovei…p.110.
[lxviii] Istoria României...p.117.
[lxix] Ibidem, p.119.
[lxx] Domnii Ţării Moldovei…p.112.
[lxxi] Ibidem, p.116-117.
[lxxii] Istoria României...p.118-119; Стати В. Ук.соч., с.139.
[lxxiii] Istoria României...p.119; Стати В. Ук.соч., с.140.
[lxxiv] История румын...с.74.
[lxxv] Там же, с.74-75.
[lxxvi] Стати В. Ук.соч., с.142; Istoria României...p.120; История Республики Молдова…с.66.
[lxxvii] Стати В. Ук.соч., с.145; История Республики Молдова…с.65; Istoria României...p.122.
[lxxviii] Istoria României...p.122.
[lxxix] Ibidem, p.123.
[lxxx] Ibidem, p.122-123; Стати В. Ук.соч., с.146.
[lxxxi] Istoria României...p.124.
[lxxxii] Ibidem, p.125.
[lxxxiii] Ibidem, p.127.
[lxxxiv] Стати В. Ук.соч., с.147.
[lxxxv] Istoria României...p.131.
[lxxxvi] Стати В. Ук.соч., с.147.
[lxxxvii] История румын...с.99.
[lxxxviii] Istoria României...p.130.
[lxxxix] Istoria României...p.134-135.
[xc] История Республики Молдова…с.68.
[xci] История румын...с.99-100.
[xcii] Там же, с.100.
[xciii] Istoria României...p.134.
[xciv] История Республики Молдова…с.69.
[xcv] Шаров И., Ожог И. Краткий курс лекций по истории румын. Часть II. Средние века. Кишинев, 1992, с.59.
[xcvi] Istoria României...p.140-141.
[xcvii] Ангели Ф. Страницы истории Османской империи. Кишинев: Universul, 2002, c.237.
[xcviii] Domnii Ţării Moldovei…p.213.
[xcix] Стати В. Ук.соч., с.157; Ангели Ф. Ук.соч., с.240.
[c] Istoria României...p.143.; Стати В. Ук.соч., с.152; История румын...с.101.
[ci] Domnii Ţării Moldovei...p.232.
[cii] История румын...с.103-104.
[ciii] Там же, c.105.
[civ] Там же, c.104.
[cv] Там же, с.103-107.
[cvi] Domnii Ţării Moldovei...p.240.
[cvii] История румын...c.104.
[cviii] Там же, c.107.; Istoria României...p.144.
[cix] Istoria României...p.144; Domnii Ţării Moldovei...p.235.
[cx] История румын…с.128.
[cxi] Там же, с.127-128, Стати В. Ук.соч. с.211-212.
[cxii] История румын...с.128.
[cxiii] Istoria României...p.150.
[cxiv] История Республики Молдова…с.70; Стати В. Ук.соч... с.214; История румын...с.128-129; Ангели Ф. Ук.соч., с.258.
[cxv] Istoria României...p.150.
[cxvi] Стати В. Ук.соч... с.215; История Республики Молдова…с.85, 90.
[cxvii] История Республики Молдова…с.90.
[cxviii] История румын...с.107.
[cxix] История Республики Молдова…с.89-90; Ангели Ф. Ук.соч., с.261; История румын...с.129, 133.
[cxx] История румын...с.129; История Республики Молдова…с.90.
[cxxi] История Республики Молдова…с.91.
[cxxii] Там же...с.92.
[cxxiii] Там же...с.93.
[cxxiv] Там же.
[cxxv] Там же.
[cxxvi] Там же.
[cxxvii] Domnii Ţării Moldovei...p.285.
[cxxviii] История румын...с.133.
[cxxix] История Республики Молдова…с.95.
[cxxx] Там же; История румын...с.133.
[cxxxi] Ангели Ф. Ук.соч., с.280.
[cxxxii] Советский энциклопедический словарь. Москва: Советская Энциклопедия.- 1982, с.61.
[cxxxiii] Лазарев А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос…с.103-104.

1 комментарий: