воскресенье, 3 апреля 2011 г.

Istoria serviciului secret a Moldovei (1940-2007) şi comentariul asupra cărţii lui T.Botnaru şi A.Ganenko


Istoria serviciilor secrete a Moldovei (1940-2007)

1. Nicolai Sazâkin (1940-1941)
După formarea  RSSM, în lunile iulie-august 1940, era necesar a fi selectat în regim de urgenţă comisarul poporului (narkomul) al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD). Nu era un lucru simplu. Conducătorul acestei instituţii (care în 1940-1943 (cu întreruperi) includea în componenţa sa şi securitatea statului) a RSSM (precum şi al organelor respective din fostele republici baltice) se afla sub un control special al Moscovei: republica noastră era considerată o „pepiniera” periculoasă de viziuni antisovietice şi a modului burghez de viaţă.
Cea mai serioasă problema pentru organele sovietice o constituia vădita orientare proromână a unei părţi a populaţiei. Din acest considerent, în fruntea securităţii Moldovei trebuia instalată o persoană aspră, întreprinzătoare şi care îşi atinge scopul propus prin orice mijloace. Un astfel de om s-a dovedit a fi Nikolai Sazâkin – o persoană din anturajul comisarului NKVD L.Beria.
A lăsat puţine amintiri despre sine, deoarece a deţinut această funcţie pe o perioadă scurtă. Dar, de numele lui Sazâkin sunt legate destul de multe pagini amare ale istoriei: arestarea şi deportarea în raioane îndepărtate ale URSS a persoanelor, „care nu inspiră încredere”; arestări în masă şi represalii a mii şi zeci de mii de oameni – numărul exact al persoanelor, supuse represaliilor, de altfel, nu se cunoaşte nici până în prezent; organizarea expulzării în Germania a peste 100 de mii de nemţi localnici...
În această perioadă a fost întreprinsă o tentativă de reorganizare a NKVD-ului: în primăvara anului 1941 din organul respectiv s-a desprins Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului (NKGB), în fruntea căruia din nou a fost numit Sazâkin. Atare acţiune a fost dictată de faptul că la hotarul anilor ’30-’40 şi mai târziu în cadrul conducerii URSS existau adepţii unui NKVD unitar şi ai unui NKGB, care să funcţioneze separat de primul. Între funcţiile acestor două departamente este totuşi o deosebire sesizabilă – dacă NKVD urmărea criminalii, care trebuiau fi pedepsite conform normelor dreptului penal comun, NKGB – pe cei, care comiteau crime împotriva statului. Păstrarea unui asemenea gipermonstru, cum era NKVD-ul unitar, deja pe atunci era considerată de mulţi drept periculoasă.
Odată cu începutul războiului activitatea organelor securităţii de stat din RSSM a fost sistată. A rămas doar numerosul aparat de agentură a departamentului. Însă atitudinea ostilă faţă de acesta a majorităţii populaţiei, precum şi organizarea unei antireţelei eficiente a siguranţei române, a condus la faptul, ca cea mai mare parte a agenturii sovietice a fost capturată încă înainte de sfârşitul anului 1941. Rezistenţa contra noii puteri a fost dezorganizată, focarele ei ilegale erau nimicite.
În aceste condiţii Sazâkin nu s-a pierdut cu firea. Prin activitatea sa „exemplară” de zdrobire a ilegalităţii antisovietice în republica sudică el a câştigat o şi mai mare simpatie din partea lui Beria, care l-a inclus în aparatul NKVD al URSS, restabilit spre sfârşitul anului 1941. E cunoscut şi faptul că după divizarea NKVD (pentru a doua oară) în Comisariatele Poporului pentru Afacerile Interne (ministrul în 1945 a fost numit în locul lui Beria general-colonel Serghei Kruglov) şi cel  pentru Securitatea Statului (ministrul din 1943 – Vsevolod Merkulov, general-colonel) şi trecerea lui Beria spre sfârşitul anului 1945 la postul de  vicepreşedintele Sovietului Comisarilor Poporului (din 26 martie 1946 – Sovietul Miniştrilor) al URSS, având şi funcţiile de curator al securităţii de stat, la începutul anului 1944 Sazâkin a fost numit locţiitorul şefului secţiei „S” a Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, responsabil de crearea cât mai urgentă a armei nucleare. După soluţionarea cu succes a acestei probleme Beria l-a numit pe Sazâkin ajutorul său personal. În 1956 Sazâkin a fost condamnat la pedeapsa capitală. Mai târziu a fost reabilitat parţial.   

2. Iosif Mordoveţ (1944-1955)
            Succesorul lui Sazâkin în 1944 a devenit colonelul Iosif Mordoveţ. Pe când era în fruntea Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului (CPSS) a Moldovei, i-a fost conferit gradul de general-maior. Fost şef al unei din direcţiile regionale a CPSS a URSS, având pe atunci o vechime de muncă – 25 de ani – în organele securităţii, el era adeptul unei stricte discipline şi ordine. În acest spirit el l-a educat şi pe fiul său. În a doua jumătate a anilor ’1940 el lucra în organele securităţii a Moldovei, conduse de tatăl, în grad de ofiţer.
            Anume de numele lui Iosif Lavrentievici sunt legate în istoria noastră amarele deportări a „culacilor” şi iehoviştilor în 1949 şi 1951, represaliile împotriva intelectualităţii, acuzate în cosmopolitism, „cazul medicilor” din Moldova (1953). Cu toate acestea, în perioada de conducere cu serviciile secrete moldoveneşti s-a manifestat ca un profesionist de cea mai înaltă clasă, reuşind într-o perioada minimă, în condiţiile unei economii distruse, secondate de haos şi panică, să restabilească puternicul şi eficientul aparat al organelor securităţii statului.
         Profitând de atmosfera unei suspiciuni generale, instaurată după război, Mordoveţ a izbutit să creeze în jurul instituţiei sale o asemenea atmosferă, încât în treburile ei nu riscau să intervină fără motive speciale nici chiar secretarii Comitetului Central al PC (b) M (după 1952 – PCM). Secretarii comitetelor raionale, aducând la cunoştinţa conducerii cazurile de samavolnicie, manifestate de angajaţii secţiilor Ministerului, rareori reuşeau să obţină destituirea celor vinovaţi – Mordoveţ se pricepea să protejeze pe ai săi. De multe ori el mustra aspru pe subalternii, întotdeauna avea ultimul cuvânt  în soluţionarea problemelor privind cadrele (şi nu numai). În acelaş timp el se străduia, ca toate cele întâmplate să rămân probleme interne ale instituţiei sale.
            Se afirmă, că Mordoveţ făcea parte din cercul oamenilor apropiaţi lui Beria, de aceea şi-a menţinut funcţia atât de mult timp. Această învinuire el a dezminţit în mod public la plenara Comitetului Central al PCM din 13 iulie 1953, consacrată „cazului Beria”, unde a declarat, că dispune de informaţii, ca Beria se pregătea să-l destituie din funcţie.
            Mordoveţ, în repetate rânduri îşi manifesta indignarea faţă de atmosfera de „lipsa de disciplină şi dezordine”, care, după părerea lui, începea să se instaleze în republica după moartea lui Stalin. El acuza în aceste păcate pe succesorul lui Leonid Brejnev în funcţia de prim-secretar al CC al PCM Dmitrii Gladkii (1952-1954), o persoană care, „pur şi simplu, nu se pricepea să lucreze”.
            În perioada lui Mordoveţ instituţia lui de multe ori a schimbat denumirea: în 1946 denumirea „Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului” (CPSS) a fost înlocuită cu „Ministerul Securităţii Statului”, în 1953 Ministerul menţionat a fost lichidat şi inclus în Ministerul Afacerilor Interne (1953-1954), iar în 1954 organele  securităţii statului iar au obţinut un statut aparte – în forma de Comitet (Comitetul Securităţii Statului – CSS). În 1944-1952 Ministerul era amplasat în clădirile nr.36 şi 38 pe fosta str.28 Iunie – astăzi str.Vlaicu Pârcălab. În decembrie 1952 Ministerul a obţinut o nouă clădire, pe bulevardul Lenin (astăzi Ştefan cel Mare şi Sfânt), 166, unde se află şi astăzi).
            Cu toate că pe timpul lui Mordoveţ activitatea MSS al RSSM luase amploare, el aşa şi nu a reuşit să anihileze grupările „naţionaliste” şi „antisovietice”, care se restabileau din cenuşă, precum pasărea Fenix. Acest fapt însuşi Iosif Lavrentievici îl califica drept cel mai mare insucces în viaţa sa.
            Atotputernicia organelor securităţii de stat le crea multă bătaie de cap şi le provoca frica pentru viitorul lor multor funcţionari de partid. Anume de aceea, la 4 decembrie 1952, încă pe timpul lui Stalin, Prezidiul CC al PCUS a adoptat hotărârea „Cu privire la MSS al URSS”, în care s-a încercat subordonarea securităţii de stat organelor de partid. După moartea lui Stalin hotărârea respectivă cu ajutorul lui Beria, care a devenit conducătorul Ministerului de interne unificat,  a fost dată uitării. 
            Interesant e şi faptul, că, deşi pe timpul lui Stalin MSS avea o autoritate colosală şi în acele vremuri se adoptau hotărâri privind unele chestiuni puţin importante, nu a fost adoptat nici un act legislativ care să reglementeze activitatea organelor secrete.
            Cel mai zgomotos proces din epoca lui Mordoveţ a fost „cazul Pavlenko”. Acest capitan al Armatei Sovietice în condiţiile unui control total asupra tuturor oamenilor şi lucrurilor în timpul războiului, a reuşit să formeze o unitate de construcţie proprie, necontrolată de nimeni. Conferindu-şi gradul de colonel, el încheia contracte şi executa (în spatele armatelor sovietice, care efectuau ofensiva) lucrări de construcţie şi de întreţinere a drumurilor, estimate la milioane de ruble. După război Pavlenko a stabilit relaţii cu funcţionarii din diferite instituţii, inclusiv din Ministerul Apărării al URSS. În republicile baltice, Moldova,  Belarusi şi unele regiuni din partea europeană a Rusiei el a desfăşurat lucrări de construcţie de mari proporţii, rămase neobservate până în anul 1952.
            Această afacere monstruoasă a fost descoperită abia când un oarecare muncitor l-a bănuit de înşelăciune pe un „ofiţer”, care lucra pentru Pavlenko. Reclamantul a declarat, că „ofiţerul” i-a vândut obligaţiuni în valoare mai mică decât suma depusă. MSS al URSS, Ucrainei şi Moldovei au iniţiat o investigaţie şi în toamna anului 1952 au descoperit toată organizaţie cu statul ei major, aflat la Chişinău. În proces de reţinere a membrilor „grupului Pavlenko” la ei au fost găsite zeci de automate, revolvere, mitraliere, maşini militare şi camioane. În anul 1955 Pavlenko a fost impuşcat. Ofiţerii lui au fost condamnaţi la privaţiune de libertate pe termen de la 5 până la 25 de ani. Cu toate acestea, cele întâmplate l-au compromis pe Mordoveţ în faţa partocraţilor locali.
            În luna martie 1953 MSS şi Ministerul de Interne s-au fuzionat într-un Ministerul de Interne unificat, în fruntea căruia a fost din nou numit Iosif Lavrentievici. Prim-viceministru a devenit fost viceministru de interne, Piotr Kulik. Această unificare nu a durat mult timp. Exact peste un an, la 13 martie 1954, a fost adoptată hotărârea Prezidiului CC al PCUS despre divizarea lor. Statutul organelor securităţii statului s-a diminuat până la cel de Comitet, condus iarăşi de eroul nostru.
            De această dată aflarea lui la conducere a fost scurtă. Criticii „consecinţelor cultului personalităţii” îl acuzau pe Mordoveţ în arestări şi represiuni nelegitime. Conducerea republicii în fruntea cu noul prim-secretar al CC al PCM Zinovii Serdiuk tindea să se scape cât mai urgent de funcţionarul, care s-a compromis atât de mult.
            În anul 1955 pe Mordoveţ l-a „împins” într-o demisie onorabilă. În următorii câţiva ani el a fost şeful secţiei de cadre al Ministerului Gospodăriei Comunale, rămânând şi în calitate de membru al CC al PCM, apoi a plecat la pensie. Fostul ministru considera întemeiate represiunile pe care le efectuat. „Aşa a fost timpul. Era imposibil de procedat în alt mod”,- morocănos vorbea el cu tonul de bas, indignându-se de slăbirea rolului serviciilor secrete, care s-a început pe timpul lui Hruşciov. „Şi în prezent sunt o  mulţime de spioni, cum să poate să nu-i observi...”
            Iosif Mordoveţ a încetat din viaţa în 1976. E înmormântat la Cimitirul Armenesc din Chişinău.

3. Andrei Prokopenko (1955-1959)
            În funcţia de preşedinte al CSS a fost numit colonelul Andrei Prokopenko, care a continuat procesul de schimbare a generaţiilor, de promovare a cadrelor tinere şi de perspectivă.
            Semion Ţvigun, observat de Mordoveţ şi înaintat de către acesta la funcţia de ministru-adjunct al MSS (mai târziu CSS) anume în Moldova şi-a început cariera sa feerică. Deţinând ulterior funcţii de conducere în CSS ale Tajikistanului şi Azerbaijanului, pe timpul lui Andropov el a ajuns la postul de adjunct al preşedintelui CSS URSS, având gradul de general de armată. Aflându-se în această funcţie, el şi a decedat în 1982, în circumstanţe neclare.
            În locul lui Ţvigun Prokopenko l-a înaintat pe viitorul preşedintele al CSS al RSSM, Gavriil Volkov, pe atunci încă maior. Ţvigun nu uita pe foşti colegi şi a fost om foarte cordial – dacă obţineai audienţa la el, te ajuta neapărat. Ţvigun şi l-a propulsat pe Volkov în cariera sa.
            În calitatea sa de conducător, Prokopenko nu avea mare autoritate în faţa şefilor şi colegilor. El s-a prezentat ca un funcţionar destul de mediocru, care nu prea manifesta iniţiativă. Colegii de muncă nu îl agreau, iar la CC al PCM el nu a izbutit să-şi facă relaţii necesare pentru cariera sa. Ar fi incorect să nu menţionăm, că toate aceste calităţi erau solicitate: pe timpul lui Hruşciov, mai ales după congresul al XX-lea, activitatea securităţii de stat se limita. Obiceiul noului şef al serviciilor secrete din Moldova de a lăsa dus de val a fost observată de toţi, înclusiv şi de şefii propriu-zişi. De aceea nu este deloc întâmplător faptul că toţi 4 ani de conducere a CSS al RSSM Prokopenko aşa şi a rămas cu gradul de colonel.
            Educată în tradiţii staliniste, conducerea CSS a fost dezorientată şi se restructura cu greu. Acum lucrurile se desfăşurau altfel, decât la începutul anilor ’50. De exemplu, în luna mai 1953, în preajma decadei RSSM în România, a fost revăzută toată componenţa a delegaţiei RSSM, formată din 74 de persoane; au fost înlocuite 20 „care nu inspirau încredere”, a fost organizată audierea programului la CC al PCM, iar apoi de două ori la CC al PCUS. Şi tocmai de la Moscova, însoţită de delegaţie oficială cu participarea oamenilor de cultură, muncitorilor şi mulgătoarelor, în prezenţa supraveghetorului din partea CC al PCM, şefului secţiei de ştiinţă şi artă K.Iliaşenko grupul a decolat spre Bucureşti. Aceste timpuri plecau în istorie. Începuseră reabilitările în masă, lumea putea să plece în străinătate: la început câte una-două persoane, apoi grupuri întregi. Astfel, conaţionalii noştri au avut ocazia să viziteze ţări străine – pentru început pe cele din „lagărul socialist”.
            În activitatea CSS apăreau alte priorităţi. De rând cu eterna luptă cu „naţionalişti” şi „antisoveticii”, Comitetul, începând cu anii 1956-1957, a declanşat lupta contra a încă unui duşman intern – biserica, supravegherea asupra căreia se întărea.
            Dar paralel creştea şi rezistenţa acestei violenţe spirituale. Atmosfera în republică devenea tot mai incandescentă. Explozia s-a produs în iulie 1959, când s-au răsculat locuitorii satului Răciula, indignaţi de închiderea mănăstirii locale. În acest sat, cum mărturiseau securiştii, „două săptămâni nu a existat Puterea Sovietică”, angajaţii miliţiei şi a CSS fusese alungaţi. Revolta a fost înăbuşită cu forţele întărite ale miliţiei, care au împrăştiat pe răsculaţii. După acest eveniment Prokopenko a fost nevoit să prezinte explicaţii la Biroul CC şi, de facto, să-şi semneze în neputinţa sa. Lucru care i-a şi decis destinul de mai departe. În curând Prokopenko a fost concediat, locul lui revenindu-i general-maiorului Ivan Savcenko.

4. Ivan Savcenko (1959-1966)
            Venirea lui Savcenko aproape coincide cu adoptarea în acelaşi an, 1959, a Regulamentului „Cu privire la organele securităţii de stat ale URSS”, care pentru prima dată în istoria sovietică stipula drepturile şi obligaţiunile serviciilor secrete, limitându-le pe primele şi extinzându-le întrucâtva pe ultimele. Regulamentul a lichidat definitiv planurile de restabilire a Districtului Moldovenesc de grăniceri, care a existat în perioada lui Stalin, fiind de mulţi ani condus de către generalul Kazakevici. Trupele de grăniceri au fost păstrate, s-a format o direcţie separată, subordonată Direcţiei generale a trupelor de grăniceri de pe lângă CSS al URSS. Regulamentul,  care a legiferat centralizarea strictă a organelor de conducere în CSS, a fost în vigoare până în luna mai 1991.
            Noul preşedinte al CSS al RSSM, fost funcţionar de partid, a fost trimis în organele securităţii republicii cu scopul de a consolida în ele influenţa partiinică şi a realizat acest scop, sporind procesul de angajare în CSS a cadrelor de partid. În funcţia de preşedinte al CSS Savcenko s-a prezentat ca un bun organizator. Deşi îi lipsea experienţa de muncă în serviciile secrete, el pătrundea active în esenţa noului domeniu de activitate, câştigând simpatiile profesioniştilor prin calităţile sale de bun psiholog. În legătură cu reducerile de personal, operate pe atunci, în locul celor disponibilizaţi la serviciu erau angajaţi numai persoane cu studii superioare. De asemenea, Savcenko a contribuit şi la o reprezentare mai largă în comitet a cadrelor naţionale.
            Perioada, când Savcenko s-a aflat la conducerea CSS, purta amprenta epocii hruşcioviste – înrăutăţirea situaţiei economice, criza alimentară ş.a. Aceste fenomene conduceau, la rândul lor, la creşterea speculei, majorarea numărului de tertipuri valutare şi ale altor infracţiuni economice, pe care CSS încerca să contracareze, dar fără succes.
            Cu numele lui Savcenko este legată încă o filă tragică din istoria Moldovei – devastarea bisericilor. În anii 1959-1961, din iniţiativa CSS, au fost adoptate un şir de hotărâri ale Biroului CC şi ale Consiliului de Miniştri al RSSM, prin care au fost închise aproape toate hramuri. În funcţiune s-a păstrat numai o parte nesemnificativă din ei, inclusiv şi mănăstirea Jabca. Dar şi cele rămase au fost subordinate unui control strict din partea serviciilor speciale.
            Rolul său în devastarea bisericii a jucat viitorul ateist principal al republicii (secretarul CC pentru problemele ideologice), ulterior al doilea Preşedintele Moldovei, Petru Lucinschi.  Fiind primul secretar al comitetului orăşenesc Bălţi a comsomolului, el a organizat alungarea credincioşilor din biserica locală, iar apoi a regizat şi scena de defaimare lor publică – cu scuipări şi înjurături.
            În “epoca Savcenko s-a majorat şuvoiul turiştilor străini, veniţi în republică. Cu scopul de a limita accesul lor la informaţii secrete, a fost emisă o dispoziţie specială a Consiliului de Miniştri a URSS, privind reglementarea modului de familiarizare a turiştilor străini cu realizările tehnico-ştiinţifice ale URSS. Concomitent erau întreprinse şi acţiuni cu efect invers: de exemplu, deschiderea pentru ei traseului Chişinău-Leuşeni.
            După demiterea lui Hruşciov poziţiile lui Savcenko în calitate de preşedinte al CSS s-au şubrezit. În 1962 secretar al CC al PCUS cu funcţii de curator al apărării şi securităţii statului a devenit Iurii Andropov, care, încă pe când şef al CSS al URSS a fost Vladimir Semiceastnâi (1961-1967) începu să aleagă “oamenii săi” în această organizaţie. Savcenko, fiind un “cadru hruşciovist”, urma să fie înlocuit cu un altul care ar fi perceput mai bine sarcinile dictate de şefii moscoviţi. Astfel, în 1966 el a fost demis din funcţie. Ivan Savcenko a decedat în 2001.

5. Piotr Civertko  (1966-1975)
            Noul preşedinte al CSS din RSSM a fost transferat aici de la postul analogic din Kirgizia. Ca sarcina de bază a Comitetului el considera „lupta cu naţionalismul moldovenesc”, deşi nu cunoştea specificul manifestării acestuia pe noul teren de activitate. Însă Civertko era un bun profesionist în contraşpionaj. Această calitate i-a fost observată şi în aparatul central al CSS din Moscova, unde el se bucura de încredere. Pe timpul lui în republică s-a desfăşurat o campanie antievreiască. Persoanele de această naţionalitate au început să fie prigonite ca fiind „trântori” şi disidenţi politici. S-a intensificat supravegherea celora, care aveau contacte cu persoane din ţări străine.
            În această perioadă s-a format structura CSS URSS, care s-a păstrat, cu schimbări nesemnificative, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice. În afara de structuri obligatorii pentru toate instituţii şi organizaţii: secţia cadre, secţia de gospodărie, secretariat ş.a., ea includea în sine următoarele direcţii: 1 – şpionaj, în republicile – secţii de şpionaj; 2- contraşpionaj; 3- contraşpionaj în armata şi flota măritima; 4- contraşpionaj în transport; 5- ideologică, supraveghea asupra uniunilor de creaţie; 6- asigurarea securităţii statului la întreprinderile industriei militare; 7 – supravegherea externă; 8 – corespondenţă cifrată; 9 – paza persoanelor cu înalte funcţii în stat; 10 – arhivă; 12 – interceptarea diferitor forme de convorbiri, inclusiv celor telefonice; 15 – construcţia obiectelor cu destinaţia specială; 16 – şpionaj tehnico-ştiinţific (direcţiile 11, 13-14 nu existau).
            Anume de epoca Civertko ţine cunoscutul „dosarul Şoltoianu”. Alexandru Şoltoianu, arestat la 13 ianuarie 1972, intenţiona să creeze Partidul de Renaştere Naţională a Moldovei şi a cooptat deja în acest partid 60 de persoane, a fost acuzat în naţionalism şi întemniţat pe mulţi ani în GULAG. Printre membrii grupului lui Şoltoianu, care activa la Lvov, făcea parte şi viitorul ministru al comerţului (1985-1992) şi economiei (1994-1996) al Moldovei, ambasadorul ei în Rusia Valeriu Bobuţac. La începutul anilor ’1990 el a fost acuzat public în trădarea membrilor grupei şi a dat răspunsul acuzărilor în presă, negând aceste declaraţii. Dar Şoltoianu a fost doar unul dintre mulţii oameni persecutaţi pentru „naţionalism” pe timpul lui Civertko. Ultimul s-a prezentat ca un adept ardent al arestărilor şi prigonirilor.
Civertko nu a lăsat memorii bune la colegii săi. Fiind un om aspru până la brutalitate, el nu se bucura de respectul angajaţilor CSS. Multora li era frică de dânsul şi se străduiau să ocolească pe cât e posibil. Civertko a fost destituit în urma unor plângeri depuse de ofiţerii CSS, care l-au acuzat în comportamentul de bădăran şi despotism. Ulterior el a fost însărcinat cu afaceri ale CSS-ului în Republica Democrată Germană, deţinând funcţia de ofiţer în unităţile de legătură din Dresda.   

6.   Arkadii Ragozin (1975--1979)
            Fost jurnalist al ziarului „Gudok”, ulterior activist de partid, el a avansat în rândurile CSS până la grad de general-locotenent, iar înainte de a fi numit preşedintele al CSS din Moldova a fost şef al unei direcţii regionale ale Comitetului. Deprindere pentru munca de ziarist şi dragostea faţă de diferite cunoştinţe din diverse domenii ale ştiinţei i-au creat lui Ragozin în CSS faima unui bibliofil şi erudit.
            Obişnuit să perceapă cele mai mici nuanţe din informaţiile parvenite, Ragozin avea deosebită plăcere să pătrundă în amănunte şi-şi deprindea şi subalternii ca să procedeze întocmai. El ştia să asculte pe interlocutor, dar cerea, ca angajaţii să vină la dânsul numai cu chestiuni concrete. În calitate de conducător, Ragozin era un om activ şi exigent, cu o bună dârzenie de afaceri. Graţie tuturor aceste calităţi se bucura de autoritatea neîndoielnică la CSS, era iubit şi totodată trezea frică la colaboratori.
            O trăsătură specifică perioadei ragoziniene a constituit-o intensificarea supravegherii tuturor relaţiilor moldo-române, şi, în primul rând, a celor din presă, domeniu pentru care avea o predilecţie aparte. Deoarece nu poseda limba băştinaşilor, el a angajat în aparatul de supraveghere a presei traducători care-l familiarizau cu materialele, apărute în limba moldovenească. De asemenea, în timpul lui Ragozin, a fost activizată şi  „munca de profilaxie” în instituţiile ştiinţifice de cultură. 
            Tipic pentru jumătatea a doua a anilor ’70, când Ragozin se afla în fruntea CSS RSSM, a fost „cazul Volodarski”. Acest colaborator al USM a protestat deschis mai întâi, împotriva intervenţiei URSS şi a ţărilor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, apoi în anii 1975-1977 trimitea din diferite localităţi ale Uniunii Sovietice scrisori anonime ce conţineau critici la adresa regimului sovietic şi proteste împotriva persecutării liberei exprimări de opinii în URSS. Organele CSS l-au depistat pe răzvrătit,  Consiliul Ştiinţific al Universităţii de Stat din Chişinău i-a retras gradul de candidat în ştiinţe istorice şi titlul de docent. Volodarski a exprimat protest. Presa, dirijată de Ragozin, a declanşat o campanie de prigonire a savantului, impunându-l pe Volodarski să emigreze în Israel.
            În 1979 activitatea lui Ragozin în Moldova a fost apreciată după merite. El a fost transferat la Moscova şi numit şeful Scolii Superioare a CSS din Moscova. În a doua jumătate a anilor ’80 a demisionat de această funcţie. A decedat în 1998, având vârsta de 83 ani.

7. Gavriil Volkov (1979-1989)
            Fost vicepreşedinte al CSS al Moldovei (1955-1962), Volkov a lucrat ulterior în regiunile Kalinin (astăzi Tveri) şi Volgograd în calitate de şef de direcţie. În timpul activităţii sale în Moldova şi-a făcut o mulţime de prieteni şi cunoscuţi şi a reuşit să obţină prin fostul său coleg în perioada activităţii în republica noastră, Semion Ţvigun, care a lucrat atunci adjunct al lui Andropov, transferul la Chişinău.
            Datorită caracterului său vioi şi comunicativ, Volcov s-a apropiat repede şi cu uşurinţă de colegii săi.  El s-a prezentat ca un şef cult, loial, cu spiritul diplomaţiei. Dintre toţi şefii Comitetului Volkov, care avea la momentul numirii o experienţă de aproape 40 de ani de activitate în organele securităţii, era considerat cel mai bun în domeniul contraşpionajului, reuşind să ridice activitatea CSS, şi aşa destul de bine pusă la punct, la un nivel considerabil superior. Volcov era iubit şi stimat pentru profesionalism. El însuşi se străduia să pună în valoare simţul demnităţii la subalternii săi.
            Pe timpul lui Volkov au fost păstrate  direcţiile activităţii trasate de predecesorii săi. La nivelul anterior rămânea şi controlul contactelor moldo-române. Continua activitatea de depistare a disidenţilor, aceasta având, în special, un caracter antievreiesc.
            Încă pe timpul lui Ivan Bodiul a apărut problema demolării bisericii situate în imediata apropiere a clădirii Comitetului. Lucrul acesta îşi avea explicaţie în considerente de ordin conspirativ: în jurul bisericii, sub masca de credincioşi, se puteau afla persoane nedorite din punctul de vedere a asigurării securităţii statului. Bodiul l-a convocat pe Volcov şi l-a însărcinat: în termen de o lună biserica să nu mai afle în acel loc. Volcov a cerut o săptămână de meditare, după care a raportat că găseşte de cuviinţă să se renunţe la un astfel de pas necugetat.
            La sfârşitul anilor ’80, în legătură cu acutizarea problemelor interetnice, în odinioară „unitara şi indivizibilă” Uniune, Vladimir Criucicov, noul preşedinte al CSS al URSS, a luat orientare spre numirea în funcţie de preşedinţii CSS-urilor republicane din rândul „cadrelor naţionale”. Rusului Gavriil Volcov, în etate de 69 de ani neîmpliniţi, i s-a propus să se pensioneze. În ianuarie 1989 generalul-locotenent Volcov a fost înlocuit de primul preşedinte moldovean, Gheorghe Lavranciuc.
           
8. Gheorghe Lavranciuc (1989-1990)
            Reîntoarcerea lui Lavranciuc în CSS, unde a activat circa 20 de ani (1967-1985), inclusiv în calitate de vicepreşedintele pentru cadre, arăta ca un lucru firesc. Fost activist comsomolist, era de multă vreme un om cunoscut în CSS. S-au schimbat doar timpurile: 1989, anul de dinainte de furtună, se deosebea întru totul cu liniştitul an 1985. În calitate de preşedinte al CSS, Lavranciuc era obligat să asigure ordinea şi liniştea. Cu fiecare zi, însă, lucrul acesta era tot mai greu de realizat. Situaţia politică, perturbată de legea cu privire la funcţionarea limbilor, care se afla atunci în curs de elaborare, se acutiza rapid şi risca, cu fiecare zi, să iasă de sub control. Divizarea societăţii a început să se răsfrângă şi asupra CSS-ului, unde, reţinută de asprimea disciplinei, se profila rivalitatea pe criterii naţionale. Lavranciuc se străduia s-o diminueze şi să păsteze imaginea de odinioară a atotputernicei instituţii.
            Pe timpul lui au început reformele. Direcţia a 5-a, „ideologică”, care se preocupa de lupta cu disidenţii, a fost reorganizată în direcţia de protecţie a ordinii constituţionale, lucru deosebit de actual în condiţiile, în care zidurile pe care se sprijinea statul totalitar, începuseră să scârţâie şi să dea fisuri la încheieturi. CSS-ul se transforma dintr-o instituţie represivă într-o organizaţie de selectare şi sortare a diversităţii informaţionale. Înăuntrul instituţiei avea loc un chinuitor proces de reapreciere a valorilor. România, care timp de decenii a fost o sperietoare, începea să aibă chipul unui stat apropiat. Cotitura dintre punctele de vedere a determinat începutul unui reflux tot mai intens de cadre, pe care Lavranciuc nu putea să-l stopeze.
            În perioada discordiilor şi perturbărilor Lavranciuc s-a dovedit a fi un bun organizator, bucurându-se de stima şi respectul subordonaţilor. Cunoscând bine cadrele Comitetului şi având o bogată experienţa de activitate comsomolistă, Lavranciuc ştia să lucreze cu oamenii şi să calmeze emoţiile înfierbântate.  Personal, însă, a nimerit în cleşte: pe de o parte, Vladimir Kriucikov, preşedintele CSS al URSS, cerea să fie păstrată, prin toate mijloacele posibile, unitatea URSS, care era pe cale de dispariţie, pe de altă parte, cereau subordonare autorităţile republicane, care preluau tot mai multă influenţă. Lavranciuc s-a văzut obligat să găsească limba comună cu aceste forţe rivale, dar lucrul acesta îi reuşea din ce în ce mai prost chiar şi lui, cu toată experienţa lui de lucru în aparat.
            Era supranumit, şi nu fără temei, „mâna Moscovei”, i se cerea demisia. Alegerile parlamentare din 1990 şi „podul de flori” au fost pentru Lavranciuc o prevestire de apropiată încheiere a activităţii sale în fruntea CSS. La insistenţa lui Mircea Druc, noul prim-ministru, el a fost eliberat din funcţie şi a plecat la Moscova, unde s-a angajat la lucru în organele federale ale securităţii. În 1998 Lavranciuc a plecat la pensie de la Serviciul Federal de Securitate cu gradul de general-locotenent, rămânând cu traiul la Moscova.

9. Tudor Botnaru (1990-1991)
            Spre deosebire de predecesorul său, care a trecut toate treptele carierei comsomoliste şi a venit doar ulterior la CSS, Botnaru a fost un securist-profesionist. După ce a lucrat în calitate de ghid-traducător (1959-1962) a fost în 1962 invitat la CSS, unde a lucrat în serviciul de contraşpionaj (1962-1966) şi servicii de informaţii externe, ajungând la gradul de colonel. În perioada aceasta, în 1978-1986 a fost ajutorul rectorului Universităţii de Stat din Chişinău pentru problemele de relaţii internaţionale. Tudor Botnaru a fost primul ofiţer de informaţii externe, care a devenit preşedintele a CSS din Moldova. Până 1990 acest post era oferit în exclusivitate reprezentanţilor direcţiei de contraşpionaj.
            Devenind preşedintele CSS, unde continua refluxul de profesionişti, el a reuşit să atragă stima subalternilor prin ataşament faţă de ordine şi disciplină. Botnaru a fost un bun organizator, cu o minte destul de pragmatică şi raţională, care acorda mai multă atenţie calităţilor profesionale decât convingerilor politice ale subordonaţilor. Preşedintele să străduia să nu se implice în bătălia politică, preferând să-şi facă lucrul său în tăcere. În condiţiile, în care a fost proclamată suveranitatea Moldovei, s-a început înfiinţarea primelor unităţi militare (batalionul „Tiras-Tighina”) aceasta însemna a lucra pentru structurile unionale. Tocmai de aceea premierul Mircea Druc foarte curând s-a dezis de Botnaru, declarând, că acesta i-a fost impus de Moscova.
            În timpul lui Botnaru au fost continuate transformări structurale în CSS. Au fost reduse numeric trupele de grăniceri; s-au micşorat considerabil dimensiunile zonei de frontieră; a început să se deschidă treptat frontiera de apus, prin care au început să pătrundă tumultuos şi din ce în ce tot mai mare fluxul de emigranţi, inclusiv şi de peste hotarele URSS. Tudor Botnaru, fiind deja general-maior, a fost primul, care a propus şi a fundamentat ideea reorganizării Comitetului în Serviciu de Informaţii. Atunci această ideea a fost în mod nemeritat dată uitării şi trecută pe plan secundar. 
            Pe timpul lui a continuat reorientarea activităţii CSS – lupta cu crimele politice a fost înlocuită cu lupta împotriva criminalităţii economice. În acelaş timp Botnaru pleda pentru păstrarea în general a structurii create a Comitetului. El susţinea necesitatea păstrării secţiilor nr.1 în diferite instituţii, dar, în vâltoarea confruntărilor spiritelor politice, nimeni n-a dorit să ţină cont de opinia „spionului moscovit”.
            În aceasta perioada au început atentatele la proprietăţile CSS şi viaţa colaboratorilor lui în Transnistria, unde CSS a Moldovei era supus diferitor atacuri şi ofense din partea separatiştilor. Autorităţile locale au cerut colaboratorilor instituţiei să părăsească în cel mai scurt timp teritoriul aşa-zisei „RMN”. Acţionând în condiţii deosebit de complicate, Botnaru a reuşit să întoarcă o parte din arhivele CSS al Moldovei (dosarele personalului), expediate la Tiraspol la cererea Moscovei încă pe timpul lui Lavranciuc de către adjuncţii săi Muntean şi Maloman. Dosarele agenturii şi colaboratorilor serviciului operativ se află încă peste Nistru.
            Pe timpul lui Botnaru la Kiev a fost arestat liderul separatiştilor transnistreni Igor Smirnov. În pofida multor cereri a preşedintelui Mircea Snegur cu privire la organizarea acestei acţiuni prin forţele CSS, generalul Botnaru, înţelegând, care puteau fi consecinţele unui asemenea lucru, a refuzat categoric să ia parte la aceasta operaţie. Din aceasta cauză  însărcinatul pentru realizarea ei a fost numit ministrul de interne Ion Costaş. După organizarea de către Galina Andreeva, liderul „ştrampilor negre”, mişcării feminine prosmirnoviste, şi preşedintelui Uniunii Unificate a Colectivelor de Muncă din Tiraspol, Vladimir Râleakov a „şederii pe şinele de cale ferată”, Ion Hadârcă, pe atunci vicepreşedintele Parlamentului, a indicat, ca Smirnov, care devenise în Transnistria „martir pentru credinţa” să fie eliberat. Punerea în libertate a lui Igor Smirnov, care a săvârşit multe crime contra statalităţii ţării noastre, a provocat conducerea regiunii transnistrene, şi aşa având atitudinea foarte ostilă faţă de autorităţile legale ale Moldovei, să treacă la distrugerea definitivă a secţiilor raionale ale Ministerului Securităţii Naţionale (MSN, cum a început să numească după restructurare CSS).
            Încă în luna mai 1991 la insistenţa lui Vladimir Kriucikov, preşedintele CSS al URSS, în proiectul de lege „Cu privire la organele securităţii de stat ale URSS”, care urma să înlocuiască învechitul Regulament din anul 1959, a fost introdusă rectificarea, conform căreia organelor unionale li se ofereau drepturi nu numai la coordonare, dar şi la conducere a CSS-uri republicane. Lucrul acesta a provocat un nou val de proteste din partea anumitor cercuri din republică, care cereau înlăturarea imediată a lui Botnaru. Unii însistau chiar că întreg efectivul CSS al RSSM  să fie recunoscut ca spioni sovietici şi să fie constituite organe de securitate republicane, independente de acesta. Cu toate acestea, Botnaru şi-a păstrat postul până la puciul din august 1991 (în zilele căruia a fost inclus chiar în componenţa Consiliului Suprem de Securitate, care se înfiinţase). Imediat după proclamarea independenţei Moldovei Tudor Botnaru, acuzat în colaborare cu puciştii, a fost eliberat din funcţie.
            Începuseră timpuri noi.

10. Anatol Plugaru (1991-1992)
            Acestui funcţionar de stat, fostul colaborator al Ministerului de Interne, care a ajuns în rândurile acestui minister gradului de colonel şi ocupase în Parlamentul Moldovei postul de preşedinte al comisiei permanente pentru etică, i-a revenit rolul, deloc de invidiat, de distrugător. În afara de reorganizare cardinală a structurii şi reducere a cadrelor, Plugaru a întreprins o serie de paşi „neordinari”, absolut incredibili din punctul de vedere a oricărui dintre predecesorii săi. A fost încheiată lichidarea secţiilor nr.1, a fost redus considerabil numărul de informatori netitulari, a fost asigurat accesul relativ liber în arhivele securităţii. Cea mai mare daună lui Plugaru i-a adus-o slăbiciunea kalughinistă de a face declaraţii zgomotoase, care demascau „trecutul criminal” al propriei instituţii. Stilul foarte autoritar de conducere i-a creat lui Plugaru în minister o multitudine de duşmani, care permanent cereau demiterea lui. Pe mulţi Plugaru l-a concediat din MSN.
            În timpul războiului din Transnistria Plugaru era considerat unul din principalii „ulii”, care se pronunţau pentru lichidarea regimului lui Smirnov cu orice preţ. A demonstrat şi incapacitatea de a organiza operaţii speciale, din care cauză au avut de suferit mulţi colaboratori ai serviciilor speciale, o parte din ei rămânând pe câmpurile de luptă pentru totdeauna.
            Toate aceste fapte au fost cauza neincluderii lui Plugaru în noul guvern al Moldovei, format în iulie 1992 de noul prim-ministru Andrei Sangheli.
            După eliberarea din funcţie de ministru, Anatol Plugaru se ocupa cu editarea unor ziare, participa ca candidat independent la campaniile electorale din Moldova, dar fără un oarecare succes.

11. Vasile Calmoi (1992-1997)
            Fost şef al secţiei raionale Ungheni a CSS, iar din ianuarie 1992 – comandantul detaşamentului de grăniceri, Calmoi în postul de ministru al CSS era considerat „omul agrarienilor”, din acest motiv nu a fost acceptat de politicieni, care se numeau pe atunci „democraţi” şi susţinătorii lor în MSN. Deaceea el se considera o figură pur temporară, de compromis în lupta între căteva grupări politice, care dominau pe atunci pe arena politică a Moldovei. Însă nu este nimic mai permanent, decât ceea, ce este considerat temporar. Calmoi cedează întâietate după perioada aflării sale în acest post după obţinerea independenţei numai actualului şef al SIS Ion Ursu.
            În activitatea ministerului el acorda prioritate conducerii cu trupele de grăniceri şi a obţinut mari reuşite în această direcţie – în lupta cu succes a MSN în 1992-1994 cu primul val de imigranţi ilegali din ţările asiatice sunt şi mari merite personale ale lui ca fostul ofiţer-grănicer. El poate fi numit şi creator al trupelor de grăniceri ai Moldovei. Prima jumătate a ministerului lui – continuarea „secolului de aur” pentru cercetătorii arhivelor securităţii şi istoricilor. Noul ministru, mai ales în prima perioada aflării sale în funcţie, se ţinea de viziuni liberale în problema asigurării accesului la documentele din arhivele securităţii moldoveneşti.
            În pofida cererilor, care erau auzite şi atunci, privind transformarea MSN în serviciul special după tip european (DST al Franţei, BND al Germaniei, SISMI al Italiei ş.a.) şi lichidarea „urmelor sovietice”, inclusiv şi în denumirea, Calmoi nu a fost susţinătorul acestor schimbări radicale. În comparaţie cu predecesorul, el foarte rar acorda interviuri, iar declaraţiile lui nu sufereau de expromte compromiţătoare pentru propriul Minister, cum aceasta se întâmpla cu Plugaru. Pe timpul lui Calmoi Ministerul din nou a început să se „închide” de la reporteri, ce a adus lui un val de acuzaţii în renaşterea tradiţiilor sovietice.
            În 1994-1995 în cadrul MSN a avut loc un mare scandal. El a fost legat cu publicarea de către Valeriu Pasat, care a lucrat în arhivele Moldovei şi Rusiei, „Pagini grele ale istoriei Moldovei”, unde au fost publicate multe documente din arhiva MSN, aflate încă sub parafa „secret” şi „strict secret”. Pasat totuşi a reuşit să stângă acest conflict.
            Pe timpul lui Calmoi în MSN s-a încheiat perioada de trecere la grade noi, forma ofiţerilor a început să obţină chip european. Drept că sensul acestor grade nu este înţeles (nici atunci şi nici chiar astăzi, după 16 ani de independenţă a Moldovei) de exponenţii lor, funcţionarii de stat, serviciile mass-media şi chiar „Monitorul Oficial”. Spre exemplu, gradul de general de brigadă la nivel oficial din motive necunoscute a fost egalat cu gradul de general-maior (o stea), cel de general de divizie – cu cel de general-locotenent (are două stele), iar cel de general de corp – cu gradul de general-colonel (3 stele). În realitate gradul de general de brigadă (este un grad separat între grade de colonel şi general-maior) este egal cu brigadir în armata rusă din sec.XVIII, sau general cu o singură stea din armata actuală a Statelor Unite. Acest lucru a fost observat şi de militari americani, care atrăgeau atenţia la acest subiect colegilor lor moldoveni.
            Ministerul lui  Calmoi s-a încheiat cu venirea la putere a lui Petru Lucinschi în 1997. Nefiind membru al echipei noului preşedinte, Vasile Calmoi a fost eliberat din funcţia de ministru şi numit comandantul trupelor de grăniceri cu grad de general de brigadă şi în funcţia de viceministru al securităţii naţionale. În 2001 Calmoi a fost eliberat din aceste funcţii.  

12. Tudor Botnaru (1997-1999)
            Revenirea generalului Botnaru în funcţia de ministru s-a încadrat în declaraţia Preşedintelui Petru Lucinschi de a crea un „guvern de profesionişti”. În realitate, în guvernele Cuibuc-1 şi Ciubuc-2 Tudor Botnaru ca profesionist a fost mai mult excepţie, decât regulă.
            Numirea lui a fost întâlnită ambiguu. Colaboratorii experimentaţi ai Ministerului exprimau în privinţa aceasta opinii pozitive: ele aşteptau restabilirea autorităţii şi influenţei organelor securităţii. În acelaş timp o parte din serviciile mass-media au primit venirea lui Botnaru negativ – din aceleaşi considerente.
            Într-o oarecare măsură aşteptările unora şi temerile altora s-au confirmat. Botnaru a continuat cursa la închiderea arhivelor: pe timpul lui acces în arhivele securităţii era foarte limitat. Atenţie deosebită a fost acordată restabilirii bazei operativ-informaţionale. S-au înăsprit principiile de alegere a cadrelor. Ministru a lărgit plasa de informatori în organizaţii şi instituţii, cerând de la cei angajaţi profesionalism şi inteligenţa. Botnaru restabilea fostele secţii nr.1 în multe instituţii,  întărind în  ele regimul de pază a secretelor de stat şi având ca scop asigurarea maximală a protecţiei acestora. Botnaru a întreprins multe eforturi pentru readucerea în minister a corpului de ofiţeri experimentaţi, numărul cărora în anii ’1990 s-a redus considerabil. El a favorizat atragerea absolvenţilor instituţiilor de învăţământ superior, înzestraţi cu calităţi şi dotări acceptabile, în componenţa corpului de colaboratori a MSN.
            Mulţi susţinători a ideii de transformare a MSN în Serviciul de Informaţii cereau de la autorul ei, Tudor Botnaru, realizării ei cât mai grabnică. În condiţiile reducerilor tot mai importante de cheltuieli pentru MSN, Botnaru a pus drept condiţia pentru asemenea transformări lichidarea imenselor datorii în lichidarea salariilor: colaboratorii MSN cu lunile nu primeau salariu. Ca răspuns, oponenţii ministrului l-au acuzat pe dânsul în tentativa de a păstra ministerul, care a trăit timpul său, fără a face un efort pentru a întra în problemele ministerului (bugetul MSN, fără trupele de grăniceri, trebuia să constituie numai 12 milioane de lei).
            Odată cu numirea lui Tudor Botnaru în funcţia de ministru al MSN s-a început şi ascensiunea rapidă a favoritului Preşedintelui Lucinschi – Valeriu Pasat, care a devenit ministrul apărării. Imediat au apărut zvonuri, care nu erau lipsite de justificare, despre apropiata numirea lui în funcţia de conducător al MSN. Zvonuri s-au intensificat după alegeri parlamentare din 1998. În mai 1999, în perioada, când prim-ministru al Moldovei a fost Ion Sturza, printr-un decret al lui Petru Lucinschi general de divizie Tudor Botnaru a fost pe neaşteptate demis din funcţie, iar în locul lui a fost numit, cum şi s-a aşteptat, Valeriu Pasat.

13. Valeriu Pasat (1999-2001)
            Noul ministru a fost relativ tânăr protejat al Preşedintelui, atât de apropiat acestuia, că unii chiar il considerau fiul vitreg al lui Lucinschi. În pofida diferitor zvonuri, Pasat, care este după specialitatea de bază istoric, în organele securităţii statului nu a lucrat şi numai a fost verificat pentru posibila angajare. Deaceea la momentul investirii în funcţie el nu avea un grad special, iar mai târziu, ca ministru, a devenit colonel în rezervă. Ascensiunea lui Pasat se derula nu numai pe linia de serviciu (el a lucrat în ambasada Moldovei în Rusia, inclusiv şi în calitate de ambasador, iar mai târziu – ministrul apărării al Moldovei) dar şi pe cea ştiinţifică – el a devenit doctor, doctor habilitat şi în sfârşit – membru-corespondent al AŞM.
            Încă la etapa aflării în funcţie de ministru a lui Tudor Botnaru existau planuri de concentrare a activităţii SIS (după transformare) asupra 3 direcţii de bază: 1) lupta cu contrabandă şi alte crime economice; 2) şpionaj; 3) contraşpionaj şi păstrarea integrităţii teritoriale a ţării. Pasat a fost însărcinat cu realizarea acestor planuri. La propunerea lui, pentru sistarea definitivă a SIS-ului de atributele ministerului, din componenţa lui au fost excluse trupe de grăniceri, care au format un departament separat. A fost redus şi personalul SIS – până la 1324 de colaboratori. Trebuie de menţionat, însă, că numărul de colaboratori ai SIS niciodată nu a ajuns cifra menţionată şi întotdeauna în această structură erau multe posturi vacante. În perioada lui Pasat în SIS real activau aproximativ jumătate din cele 1324 de lucrători. În acelaş timp bugetul SIS după crearea lui în decembrie 1999 s-a majorat aproape în 4 ori şi a ajuns cifra de 46 milioane de lei.
            Acţiunile lui Pasat, îndreptate spre „europenizarea” SIS-ului au fost neunivoc întâlnite în societate. Oponenţii lui Pasat şi (din spatele lui) Lucinschi înaintau pe adresa lor acuzări privind transformarea treptată a SIS-ului într-o oarecare „ohrancă democratică” sub controlul camuflat a lui Lucinschi. Această opinie este alimentată şi prin imaginea lui Pasat ca un om ascuns, calculat, care selectează personalul după principiul fidelităţii faţă de propria persoană. Cu toate că are un chip serios şi puţin morocănos, Pasat ştie să apropie cei mai diferiţi oameni şi să folosească virtuţile şi neajunsurile lor în scopuri personale. Emotiv şi pătrunzător, precaut şi extrasensibil, mai ales când este vorba de propria persoană, Pasat foarte rar apropia pe cineva de sine.
            Însă relaţiile foarte apropiate a lui Pasat cu Lucinschi au jucat totuşi rolul său – în decembrie 2001 Valeriu Pasat a fost concediat din funcţia de director al SIS. Un timp el a lucrat după specialitate la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, iar în februarie 2004 a fost invitat la Moscova, numit consilierul şefului RAO „EĂS” Anatoli Ciubais pentru relaţii externe şi a plecat în Rusia. Însă el nu a întrerupt relaţii cu Moldova, unde locuiau părinţii lui. Având atitudinea negativă faţă de PCRM, care în 2001 a venit la putere în Moldova, în apropierea alegerilor parlamentare în Moldova din 2005 Pasat a fost unul din organizatorii a Congresului  moldovenilor în Moscova, care a susţinut opoziţia în lupta cu autorităţile actuale a ţării. Ca răspuns, la 11 martie 2005, peste câteva zile după alegeri parlamentare în Moldova, Pasat a fost arestat la Aerogara Chişinău şi condamnat la 10 ani de privaţiune de libertate (termen mai târziu a fost redus până la 5 ani), fiind acuzat în afaceri ilegale, legate cu vânzarea Statelor Unite a avioanelor MIG-29 şi instalaţiilor pentru rachete „Uragan” în 1997-1999, când Pasat era ministrul apărării. Tentativele avocaţilor lui Pasat pentru a obţine eliberarea lui nu au dat nici un rezultat, sentinţa judecăţii a rămas în vigoare (dar s-a păstrat numai acuzaţia în vânzarea instalaţiilor „Uragan”). Mai târziu toate invinuirile şi sentinţa la acest dosar au fost anulate de către Curtea Supremă de Justiţie şi dosarul a fost trimis la cercetare suplimentară. Mai mult, după arestarea lui Pasat serviciile mass-media au informat, că el este tras la răspundere şi în cadrul altui dosar penal – în legătură cu acuzarea în trădarea Patriei şi participarea într-un complot cu scopul de uzurpare a puterii. Despre mersul anchetei la acest dosar publicul larg nu este informat. Ce aşteaptă pe Pasat – va arăta viitorul. Însă, ştiind biografia şi nivelul contactelor lui Pasat, funcţiile, care el a ocupat înainte de arestare şi astăzi (Pasat a rămas în funcţie de consilier lui Ciubais), se poate cu toată siguranţă de spus, că eliberare din închisoare n-ar însemna în nici un caz încheierea carierei lui.

14. Ion Ursu (din 2001)
            Noul şef al serviciilor secrete moldoveneşti a început activitatea sa în sfera foarte îndepărtată de asigurarea securităţii statului: Ursu a lucrat laborant, iar mai târziu inginer în Biroul Specializat de Construcţii în domeniul construcţiei pompelor. După aceasta el a lucrat în funcţie de inginer-tehnolog şi preşedintele comitetului sindical a unei uzini, s-a transferat în organele de partid (şeful secţiei, instructor al comitetului raional  şi orăşenesc de partid, instructorul Comitetului Central de Partid. În 1987 a fost pe neaşteptate transferat la CSS, unde după studii în Şcoala Superioară a CSS a ocupat funcţii de şeful subsecţiei, şef-adjunct al secţiei, şeful secţiei de cadre, şef-adjunct al Departamentului de Informaţie a CSS/MSN al Moldovei. În 1993 Ion Ursu a fost numit şef al acestui Departament, fiind numit paralel şi viceministru al MSN. Din 2000 a fost vicedirectorul SIS în grad de general de brigadă.
            Devenind directorul SIS, el s-a străduit să îmbunătăţească selectarea cadrelor în Serviciul. Acest lucru el realiza prin diferite metode. În primul rând, continua practica de atragere a specialiştilor experimentaţi. În al doilea rând, prin admiterea, după selectarea minuţioasă, a tineretului cu perspectivă, care avea studii superioare. În înfăptuirea acestui scop a contribuit şi crearea pentru prima oară în istoria Moldovei a Institutului închis, în care s-a început pregătirea cadrelor de securişti-profesionişti. Obţinând creşterea considerabilă a finanţării SIS, Ursu a ridicat simţitor salariu colaboratorilor şi ofiţerilor Serviciului. El a întreprins şi multe eforturi pentru renovarea bazei tehnico-materiale învechite, rămase încă din timpuri sovietice.
            Un alt merit al lui Ursu constă şi în aceea, că SIS a reuşit să curmeze mişcarea separatiştilor găgăuzi să creeze din nou structurile puterii locale, separate de autorităţile centrale ale Moldovei. În 2002-2003 SIS a contracarat încercările lor, coordonate de separatiştii transnistreni şi serviciile secrete ale Rusiei, sub pretextul Legii cu privire la statutul juridic al Gagauz Ieri, să nu se supune Chişinăului şi practic să restabilească aşa-zisa „Republica Găgăuză”. Adunarea Populară locală, unde avantaj au început să obţină susţinătorii separatismului, a fost dezbinată în grupări, o parte din deputaţi ai Adunării a fost trasă pe partea autorităţilor legale, şi, în sfârşit, prin metode democratice (votare) a fost înlăturată de la putere grupare protiraspoleană, care se afla atunci la conducerea regiunii.
            În condiţiile campaniei antimoldoveneşti, începute de Rusia în 2004-începutul 2005 ca răzbunare pentru respingerea de către conducerea Moldovei a „planului Kozak”, care separa de trupul Moldovei Transnistria, Ion Ursu lua măsuri necesare pentru curmarea activităţii agenturii străine, care „a inundat” pe atunci ţara. Au fost stabiliţi şi traşi la răspundere sau expulzaţi din Moldova persoanele, care reprezentau pericolul pentru securitatea ei. Acţiunile aceste ale SIS s-au activizat în perioada de pregătire la alegeri parlamentare din 6 martie 2005.
            Nepermiţând în Moldova dezvoltarea nedorită a evenimentelor, Ion Ursu a fost pentru meritele sale ridicat în grad de general de divizie. Manifestându-se  ca conducător hotărât, sigur de sine şi dur, care poate să obţină cu orice preţ scopurile puse în faţa lui, Ion Ursu a asigurat pentru sine, cel puţin pentru anii apropiaţi, fotoliul de director al SIS.

Ruslan ŞEVCENCO












Comentariul autorului
           
            La 24 martie 2000 noi, sub pseudonimul „Valerii Lavrov” am publicat în ziarul „Novoie vremea” articolul „История секретной службы: трагикомедия в 13 действиях” – despre istoria serviciilor secrete moldoveneşti în 1940-2000. Scriind acest articol, autorul presupunea, că în multe ţări ale lumii istoria serviciilor secrete a lor nu este o temă secretă: în SUA, Marea Britanie, Franţa ş.a. erau publicate multe monografii şi memorii a foştilor colaboratori  la tema dată. Noi consideram necesar să evit politizarea acestei teme şi să mă bazez numai pe documente şi mărturii, luate din serviciile mass-media. Acest material a fost apreciat de mulţi cititori ca foarte interesant; ei au exprimat mulţumiri autorului şi redacţiei ziarului (în funcţia de redactor-şef atunci se afla Elena Zamura) pentru publicarea lui. Caracteristicile, care au fost date în articol conducătorilor serviciilor secrete au fost considerate de cititori, între care se aflau, după cum a fost informat autorul, şi lucrătorii serviciilor secrete, echitabile şi nepărtinitoare.
            Peste 4 ani după apariţia acestui articol noi am aflat, că articol a trezit un mare interes din partea unui fost şef al serviciilor secrete, care tot este prezentat în materialul nostru, şi anume – generalul  de divizie Tudor Botnaru. El a fost invitat de către fostul redactor-şef al ziarului „Novoie vremea” Elena Zamura în calitate de consultant special pentru acest articol. Întâlnirea noastră cu dl Botnaru a avut loc la 13 martie 2000 în clădirea redacţiei acestui ziar. Botnaru a făcut cunoştinţa cu articolul, scrierea căruia atunci se apropia spre sfârşit, a acceptat conţinutul deja scris şi l-a completat cu unele epizoade. După publicarea articolului Botnaru a fost între cititori, care a mulţumit redacţia ziarului pentru apariţia lui. La 12 decembrie 2003 Botnaru a fost invitat la aniversarea a 5-a de la înfiinţarea ziarului „Novoie vremea”. În calitate de cadou dl Botnaru a obţinut şi un exemplar al culegerii de articole ale acestui ziar sub denumirea «Бессарабцы на страницах газеты «Новое время», în componenţa căruia a fost inclus şi articolul sus-menţionat.
Π          Spre marea noastră mirare, în martie 2004 eu am aflat, că dl Botnaru împreună cu fostul său coleg, colonelul securităţii în retragere Alexandru Ganenko a publicat în editura „Museum” cartea „Istoria serviciilor secrete”, în care, fără permisiunea noastră şi fără referiri la noi şi ziarul „Novoie vremea” a inclus articolul nostru în calitate de capitol aparte (vezi pp.88-104 al „Istoriei...”. Dl Botnaru s-a străduit chiar să-l traducă în limba română. Totodată el nu a schimbat nici stilul, nici expresiile, folosite în articol, şi numai a exclus unele caracteristici personale, şi a dlor Vasile Calmoi şi Anatol Plugaru. Botnaru a adăugat numai capitol despre Ion Ursu. Eu am fost nevoit să scriu dezminţire la acest plagiat din partea dlor Botnaru şi Ganenco, care a fost publicat în ziarul „Flux” din 5 octombrie 2004. În articol eu am arătat incapacitatea persoanelor sus-menţionate în descrierea istoriei a departamentului, în care ei au lucrat câteva decenii.
De exemplu, L.Beria este numit (p.181) ministru de interne al URSS în 1945-1953. În realitate această funcţie a fost ocupată de către Beria între 1938-1945, iar după război şi până martie 1953 ministru de interne al URSS a fost general-colonel Serghei Kruglov, care după arestarea lui Beria iar a revenit la ea (până-n 1956). Beria în 1946-1953 a fost prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS.  Nu este clar, ce fel de relaţii avea ministru securităţii al URSS în 1951-1953 Semion Ignatiev (vezi p.182) cu decesul  secretarului CC al VKP(b) Andrei Jdanov, care a avut loc în 1948, când Ignatiev era colaborator simplu al CC. După demisia sa în 1967 Vladimir Semiciastnîi nu a fost, cum este indicat la autorii (p.183) trimis la lucru de partid, devenind prim- vice-primministru al Ucrainei. Această funcţie el deţinea până în 1981. La enumerarea şefilor Serviciului Central de Spionaj al SUA (vezi pp.120-121) Botnaru şi Ganenko s-au oprit din considerente necunoscute la persoana lui V.Cаsey, care l-a condus în 1981-1987. Ca să completăm informaţia puţin învechită a autorilor, nominalizăm pe urmaşii lui Casey – Robert Gates (1987-1992), James Voolsey (1992-1995), John Daych (1995-1996) şi John Tenet (1996-2004).
Despre lipsa totală de atenţie elementară din partea autorilor ne vorbesc şi următoarele fapte. În informaţia biografică despre colonelul Alexandru Ganenko se spune, că Dlui în 1964 a absolvit Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău. Într-adevăr denumirea acestei facultăţi în 1960-62 a fost cea de Istorie, în 1962-64 - de Istorie şi Drept şi peste câteva luni după absolvirea de către dl Ganenko a acestei instituţii Facultatea menţionată s-a împărţit în două facultăţi aparte – de Istorie şi de Drept. Unde aici filologie – pentru noi nu e clar.
Un alt exemplu. În informaţia biografică despre generalul Tudor Botnaru se spune, că Dlui s-a născut în a.1934. După cum se ştie din informaţia prezentată în serviciile de mass-media, dl Botnaru este născut la 27 decembrie 1935 (vezi, de exemplu, „Документ. Кто есть кто” pentru a.2003, p.8.). O întrebare – unde se grăbeau autorii, publicând cartea cu atâtea greşeli ? (mai sunt şi altele, însă considerăm, că şi cele indicate sunt îndeajuns).
(A se vedea – Flux, 2004, 5 octombrie)
Credem, că detaliile sus menţionate vor fi luate în calcule de către autori la pregătirea următoarei ediţii a „Istoriei serviciilor secrete” – corectate şi completate. Le dorim succese în acest lucru şi vom aştepta cu interes de la ei  noi realizări ştiinţifice în domeniul ales.
            Reieşind din faptul, că de la momentul publicării articolului sus menţionat au trecut 7 ani, în fruntea serviciilor secrete moldoveneşti se află alt conducător – Ion Ursu, noi am decis să completăm articolul cu paragraf, consacrat activităţii lui.

Комментариев нет:

Отправить комментарий